Un candidat care declară că nu l-ar afecta o înfrângere și că o eventuală victorie îl îngrijorează profund nu are ce căuta în fruntea statului.
Crin Antonescu a spus într-un interviu pentru adevărul.ro, preluat de news.ro, ceva ce foarte puțini politicieni recunosc vreodată în public. Întrebat ce ar însemna pentru el o înfrângere la alegerile prezidențiale, a răspuns senin: „Pentru mine, personal, ar însemna foarte puțin. (…) Cine pierde, își vede de viața lui.” Candid, relaxat, aproape dezinteresat. E genul de replică pe care o dai când ai intrat în cursă mai mult din obligație decât din convingere și ești deja cu un picior în afara scenei politice. Aparent, tot acest proces electoral e doar o formalitate personală — dacă iese, bine, dacă nu, și mai bine.
Dar lucrurile devin cu adevărat interesante când spune, fără nicio urmă de ironie, că nu pierderea îl preocupă, ci tocmai scenariul în care câștigă: „Eu mă preocup și mă îngrijorez mai mult de ipoteza în care voi câștiga, decât de aceea în care voi pierde.” Ceea ce pentru alți oameni ar fi o ambiție, pentru el e un motiv de anxietate. Nu pentru că are standarde înalte și se teme că nu le poate atinge, ci pentru că pare sincer îngrozit de ce ar presupune să și muncească în funcția aia.
Explicația vine imediat, și e cel puțin revelatoare: „Sunt aproape toate lucrurile de făcut. Pentru că trebuie mulți oameni cu care să lucrezi pentru aceste lucruri. Pentru că nu sunt vremuri foarte liniștite.” Traducere liberă: e mult de muncă, e complicat, și n-am nici chef, nici garanția că am cu cine. De fapt, tot discursul sună ca o scuză anticipată, o fugă de răspundere servită în avans. Antonescu pare mai degrabă preocupat să explice de ce nu va face nimic, decât să convingă pe cineva că ar vrea să facă ceva.
Nu e vorba doar de frică, ci de un tip de lene politică rafinată în ani de stat deoparte. Cariera lui Crin Antonescu a fost mereu marcată de absență, de evitarea implicării profunde, de apariții scurte urmate de retrageri lungi. Iar acum, când e pus în fața ideii că ar putea ajunge președinte, reacția sa naturală nu e pregătirea, ci panica. Pentru că, pentru prima oară, ar trebui să se trezească dimineața și să aibă efectiv o listă de lucruri de făcut. Și nu ca să bifeze prezența într-un studio de televiziune, ci ca să conducă un stat.
Mai spune și că nu are de gând să rămână în viața publică dacă nu câștigă: „Nu, eu dacă doream să rămân în viața publică, în timp de 10 ani, aș fi putut să ocup de la o poziție în Parlament până la multe alte poziții. Dar nu am fost interesat.” Adică nu a fost interesat atunci, și nici acum nu pare cu adevărat interesat, doar că între timp i s-a oferit ocazia să candideze. Nu din convingere, nu dintr-un proiect serios pentru România, ci pentru că… s-a ivit momentul. Atât.
Aici e esența problemei: nu avem în față un candidat care promite și nu livrează, ci unul care nici nu promite. Nici măcar nu încearcă să pară convins. E genul de om care s-ar angaja doar cu condiția să nu-l deranjeze nimeni la birou. Candidatura lui Crin Antonescu pare mai mult o favoare personală făcută partidului decât o opțiune conștientă de a conduce România.
Oricine urmărește această scenă are dreptul să întrebe: dacă te îngrozește ideea de a câștiga și dacă nu te afectează ideea de a pierde, atunci de ce mai candidezi? Și dacă răspunsul e că „așa s-a nimerit”, poate că cel mai onest ar fi fost să rămână exact acolo unde a stat cel mai mult în ultimii zece ani: deoparte.
