Probabil ți s-a întâmplat și ție cel puțin o dată să aștepți cu sufletul la gură lansarea unui film doar pentru că pe afiș scria numele regizorului tău preferat. Îți pregătești gustările, te așezi confortabil pe canapea și ești gata să fii dat pe spate de geniul cinematografic al unui Spielberg sau Scorsese.
Dar, pe măsură ce minutele trec, entuziasmul se transformă în confuzie, apoi în plictiseală și, în final, te întrebi serios dacă nu cumva a fost o greșeală de tipar pe generic. Este o senzație frustrantă, dar în același timp extrem de liniștitoare.
De ce liniștitoare?
Pentru că ne amintește un adevăr fundamental pe care tendința noastră spre perfecționism îl ignoră adesea: oricât de talentat ai fi, ai dreptul să ai o zi proastă la birou. Chiar și dacă „biroul” tău este un platou de filmare de milioane de dolari, iar greșeala ta va fi văzută de o planetă întreagă. În cele ce urmează, vom explora acele proiecte care ne arată latura umană și failibilă a legendelor cinematografiei.
Francis Ford Coppola: De la Nașul la comedia Jack și haosul din Megalopolis
Când te gândești la Francis Ford Coppola, imaginea care îți vine instantaneu în minte este cea a lui Marlon Brando mângâind o pisică în The Godfather sau mirosul de napalm dimineața din Apocalypse Now. Tocmai de aceea, existența filmului Jack (1996) în filmografia sa pare o glumă bizară. Robin Williams joacă rolul unui copil care îmbătrânește de patru ori mai repede decât normal, fiind captiv în corpul unui adult. Deși intenția a fost probabil una emoționantă, rezultatul a fost un amestec straniu de melodramă și umor care nu și-a găsit ținta.
Mai recent, în 2024, Coppola a revenit în atenția publicului cu Megalopolis, un proiect de suflet la care a visat decenii întregi și pe care l-a finanțat din propriul buzunar. Deși ambiția este de admirat, reacțiile au fost extrem de divizate. Mulți critici și spectatori au simțit că filmul este un haos vizual și narativ, o dovadă că uneori, când nimeni nu-ți spune „nu” sau „mai taie din scenariu”, rezultatul poate deveni indigest. Aceste două filme ne arată că până și cel care a definit cinematografia americană a anilor ’70 poate pierde contactul cu realitatea sau cu preferințele publicului.
Steven Spielberg a demonstrat că nu orice atinge se transformă în aur cu filmele 1941 și Hook
Steven Spielberg este, fără îndoială, părintele blockbuster-ului modern. Dar înainte de a ne face să plângem la E.T. sau să ne ascundem de dinozauri, a regizat 1941 (1979). Aceasta trebuia să fie o comedie spectaculoasă despre panica din Los Angeles după atacul de la Pearl Harbor. Din păcate, filmul este adesea descris ca fiind mult prea zgomotos, haotic și, cel mai grav pentru o comedie, lipsit de umor. Spielberg însuși a recunoscut mai târziu că a suferit de aroganța succesului după Jaws și a crezut că poate face orice.
Pe de altă parte, avem Hook (1991). Știu, mulți dintre noi avem o nostalgie imensă pentru acest film, mai ales dacă l-am văzut în copilărie. Robin Williams ca Peter Pan și Dustin Hoffman ca Hook par rețeta perfectă. Totuși, revăzut cu ochi de adult și analizat critic, filmul suferă de un exces de sentimentalism, decoruri care par artificiale și o lungime nejustificată. Criticii vremii l-au taxat dur, iar Spielberg a admis că nu s-a simțit niciodată confortabil cu modul în care a ieșit viziunea sa asupra Țării de Nicăieri. Este exemplul clasic de film care funcționează cu inima, dar scârțâie din toate încheieturile când folosești rațiunea.
James Cameron a debutat cu stângul regizând Piranha 2: The Spawning
Înainte de a scufunda Titanicul și de a ne duce pe Pandora în Avatar, James Cameron a avut un început de carieră pe care probabil ar vrea să-l șteargă de pe Wikipedia. Piranha 2: The Spawning este filmul său de debut, o producție despre pești piranha zburători. Da, ai citit bine, pești ucigași care zboară.
Este fascinant să ne uităm la acest film acum, știind cine a ajuns Cameron. Producția a fost un coșmar, regizorul a fost concediat la un moment dat și chiar a povestit că intra noaptea pe furiș în camera de montaj pentru a încerca să salveze filmul. Deși este o pată neagră în CV-ul său, experiența l-a învățat lecții valoroase despre controlul creativ. Poate că fără eșecul acestor pești zburători, nu am fi avut rigoarea tehnologică din Terminator. Ne arată tuturor că începuturile sunt grele și adesea jenante, dar ele nu dictează unde vei ajunge.
Martin Scorsese a avut nevoie de experiența Boxcar Bertha pentru a învăța ce înseamnă cu adevărat cinema-ul personal
Martin Scorsese este sinonim cu cinematografia de autor. Totuși, la începutul anilor ’70, a regizat Boxcar Bertha (1972), un film produs de legendarul Roger Corman. Corman era faimos pentru filmele realizate rapid și ieftin, menite să exploateze tendințele momentului. Acest film este o poveste despre depresiune, sindicate și violență, care seamănă mai mult cu o imitație a filmului Bonnie și Clyde decât cu o operă originală.
După vizionare, prietenul său John Cassavetes i-a spus lui Scorsese o replică ce a intrat în istorie: „Marty, tocmai ai petrecut un an din viața ta făcând un rahat”. Deși dură, această critică l-a trezit pe Scorsese. Imediat după acest eșec artistic, el a creat Mean Streets, filmul care i-a definit stilul. Boxcar Bertha rămâne astfel dovada că uneori trebuie să faci un compromis sau un proiect greșit pentru a înțelege care este, de fapt, vocea ta autentică.
Frații Coen au pierdut din farmecul lor specific când au decis să refacă clasicul The Ladykillers
Joel și Ethan Coen sunt maeștrii umorului negru și ai dialogurilor inteligente. Când au anunțat remake-ul filmului The Ladykillers (2004), așteptările erau uriașe, mai ales cu Tom Hanks în rolul principal. Originalul din 1955 era o comedie britanică perfectă, așa că miza era mare.
Rezultatul a fost însă dezamăgitor pentru fanii stilului Coen. Filmul s-a simțit forțat, iar interpretarea lui Tom Hanks, deși plină de efort, a părut caricaturală. A lipsit acea subtilitate macabră care a transformat Fargo sau The Big Lebowski în filme de cult. Pentru prima dată, ironia lor părea obosită. Este un exemplu clar că nu orice scenariu clasic trebuie modernizat, iar stilul unui regizor nu se mulează automat pe orice tip de poveste, chiar dacă pe hârtie totul pare să funcționeze.
Tim Burton s-a rătăcit în propria estetică gotică odată cu lansarea filmului Dark Shadows
Tim Burton are un stil vizual inconfundabil. Totuși, această estetică poate deveni o capcană atunci când substanța lipsește. Dark Shadows (2012), bazat pe o telenovelă gotică din anii ’60, a marcat un punct în care colaborarea dintre Burton și Johnny Depp a început să pară obositoare pentru public.
Filmul nu a știut dacă vrea să fie o comedie, un horror sau o dramă romantică. Deși vizual arăta impecabil, așa cum ne-a obișnuit Burton, sufletul poveștii s-a pierdut undeva printre machiajul excesiv și efectele speciale. Fanii au simțit că privesc o autoparodie, o reciclare a vechilor trucuri fără scânteia de geniu din Edward Scissorhands. Ne învață că stilul, oricât de frumos ar fi, nu poate salva o poveste care nu are o direcție clară.
Peter Jackson a abuzat de efectele speciale digitale și a diluat emoția în The Lovely Bones
După ce a cucerit lumea cu Stăpânul Inelelor, Peter Jackson a ales să adapteze romanul tulburător The Lovely Bones (2009). Cartea este o dramă intimă și dureroasă despre o fată ucisă care își privește familia din rai. Jackson, însă, a decis să vizualizeze acel „rai” folosind o cantitate copleșitoare de CGI.
În loc să ne concentrăm pe tragedia familiei și pe procesul de doliu, am fost bombardați cu peisaje fantastice saturate de culori, care distrăgeau atenția de la nucleul emoțional.
Criticii au considerat că tehnologia a îngropat umanitatea poveștii. Este o lecție despre reținere: doar pentru că poți crea orice univers vizual, nu înseamnă că trebuie să o faci, mai ales când subiectul cere delicatețe și intimitate, nu spectacol vizual.
Ridley Scott a lăsat deoparte epicul istoric pentru o vacanță cinematografică plictisitoare în A Good Year
Ridley Scott este omul din spatele unor titluri colosale precum Gladiatorul, Alien sau Blade Runner. De aceea, comedia romantică A Good Year (2006), cu Russell Crowe, a părut o alegere bizară. Povestea unui bancher londonez care moștenește o podgorie în Franța sună idilic, dar execuția a fost lipsită de viață.
Filmul pare mai degrabă o scuză pentru regizor și actorul principal de a petrece o vacanță plătită în Provence decât un proiect cinematografic serios.
Lipsit de tensiune, previzibil și plin de clișee despre viața la țară versus viața la oraș, filmul nu a convins pe nimeni. Ne arată că ieșirea din zona de confort este riscantă; un maestru al tensiunii și al spectacolului vizual nu este neapărat și un maestru al comediei romantice ușurele.
Alfred Hitchcock a demonstrat că și maestrul suspansului se poate împiedica în costume de epocă cu Under Capricorn
Chiar și Alfred Hitchcock, probabil cel mai studiat regizor din istorie, are filme pe care fanii preferă să le ignore. Under Capricorn (1949) este o dramă istorică (un gen rar abordat de el) care s-a dovedit a fi un eșec la box office și o dezamăgire critică.
Publicul aștepta suspans, crimă și mister, dar a primit o melodramă greoaie, plină de dialoguri lungi și costume elaborate. Deși tehnic filmul este interesant, folosind cadre lungi (o tehnică pe care o perfecționase în Rope), povestea nu a reușit să captiveze. Hitchcock însuși a recunoscut mai târziu că a greșit abordând acest gen. Este o dovadă reconfortantă că experimentele nu reușesc întotdeauna, chiar și când ești un geniu recunoscut al camerei de filmat.
Guillermo del Toro a făcut un compromis comercial regizând Blade 2
Guillermo del Toro este un vizionar, un om care ne-a oferit basme întunecate precum Pan’s Labyrinth sau The Shape of Water. Prezența lui Blade 2 (2002) în lista sa de filme este interesantă. Nu este neapărat un film „prost” în sensul clasic – fanii acțiunii îl apreciază – dar este clar o producție de studio, comercială, care contrastează cu sensibilitatea sa artistică obișnuită.
Deși a adus o estetică vizuală superioară seriei, povestea rămâne una simplistă, despre vampiri modificați genetic și lupte coregrafiate. Pentru un regizor capabil de atâta profunzime emoțională și poezie vizuală, Blade 2 se simte ca un proiect de „încălzire” sau de strângere de fonduri pentru viitoarele sale capodopere. Ne arată latura pragmatică a industriei: uneori, regizorii mari fac filme popcorn pentru a-și câștiga libertatea de a face arta pe care o iubesc cu adevărat.
Parcurgând această listă, realizezi că eșecul nu este opusul succesului, ci o parte integrantă a lui. Dacă Spielberg, Scorsese sau Coppola au avut proiecte care nu au funcționat, noi avem toate motivele să fim mai îngăduitori cu propriile noastre greșeli. Până la urmă, cinematografia, la fel ca viața, este un proces continuu de încercare și eroare.
