Suntem la finalul unei campanii prezidențiale în care România nu a fost pusă doar să aleagă un om, ci o direcție. Din păcate, mulți încă se comportă ca și cum ar fi vorba doar de o bătălie de orgolii sau de cine e mai carismatic în videoclipurile de pe Facebook. În realitate, miza e alta și e infinit mai serioasă: ce vrea România să fie în următorii zece ani? Un stat european, funcțional și previzibil sau o țară ruptă de tot ce înseamnă Occident, condusă de lozinci prăfuite și teorii conspirative cu „soros” și „globaliști”?
Pe buletinul de vot avem două nume care spun totul: Nicușor Dan, candidatul care susține valorile europene, dezvoltarea prin reguli și fonduri, statul de drept și stabilitatea. Și George Simion, candidatul care preferă scandalul în locul soluțiilor, izolarea în locul cooperării, și care jonglează constant cu o retorică prorusă, fie că o recunoaște sau nu. A te preface că Simion e doar „naționalist” și nu antieuropean înseamnă a închide ochii intenționat. La fel cum și Rusia zice că nu e în război, ci „într-o operațiune specială”.
România nu mai e la început de drum. Suntem într-un moment în care orice pas greșit ne poate scoate complet de pe traseu. Deja vedem ce înseamnă să nu ai aliați: în Est, războiul, propaganda și instabilitatea sunt regulă. Iar în Vest, în ciuda tuturor nemulțumirilor, regulile sunt clare, drepturile sunt reale, iar banii vin nu cu promisiuni, ci cu contracte.
Cei care susțin azi un discurs prorus ar trebui să spună deschis: vor ieșirea din UE? Din NATO? Din toate tratatele și alianțele care ne țin în viață economică și militară? Sau preferă să vândă această orientare cu ambalaje naive despre „suveranitate”? De fapt, e vorba despre altceva: o alegere între ordine și haos, între apartenență și improvizație, între stabilitate și discurs de talk-show cu steaguri în fundal.
Nimeni nu poate spune că nu știe ce votează. Nu e vorba de nuanțe, ci de opțiuni radical diferite. Iar ce alegem acum nu va afecta doar următorii cinci ani, ci probabil generațiile viitoare.
Beneficiile concrete ale apartenenței României la Uniunea Europeană
Dacă există un singur lucru care ar trebui să fie evident după aproape două decenii de apartenență la Uniunea Europeană, acela este că România nu doar că a supraviețuit în UE, dar a și crescut. Iar această creștere nu a venit din sloganuri, ci din bani, reguli și acces la oportunități care, în afara Uniunii, pur și simplu nu ar fi existat.
Începem cu fondurile europene, acele sume uriașe despre care toată lumea a auzit, dar puțini înțeleg cât de esențiale sunt în viața de zi cu zi. Din 2007 și până la începutul lui 2025, România a primit 100,65 miliarde de euro în fonduri nerambursabile. În același timp, a contribuit la bugetul Uniunii cu 32,87 miliarde. Asta înseamnă un beneficiu net de 67,78 miliarde de euro. Bani care au fost investiți în autostrăzi, drumuri județene, spitale, școli, infrastructură digitală, rețele de apă, canalizare și sisteme de transport. Adică în tot ce înseamnă funcționarea unei țări moderne. Nimeni nu a venit să ne dea acești bani pentru că ne place cineva la Bruxelles. I-am primit pentru că am aderat la un mecanism care sprijină dezvoltarea reală, pe bază de criterii clare.
Apoi, e realitatea nivelului de trai. Deși nimeni nu spune că România a devenit brusc Franța, salariile, pensiile și condițiile de muncă s-au îmbunătățit semnificativ, în mare parte datorită investițiilor străine venite exact pentru că suntem parte din UE. Multinaționalele nu deschid afaceri în țări instabile și izolate. Ele vin acolo unde există garanții, legislație predictibilă și legături directe cu piața europeană. Cu alte cuvinte, dacă azi ai un salariu decent într-un oraș mare, ai șanse mari să-l ai pentru că România e în UE, nu pentru că un politician a ținut un discurs populist la televizor.
Libertatea de mișcare e un alt avantaj uriaș de care ne-am obișnuit atât de tare, încât unii îl tratează ca pe un drept divin. Nu, nu a fost un cadou. A fost negociat, asumat și câștigat. Fără UE, românii nu ar fi putut pleca să muncească sau să studieze liber în Europa. Ar fi stat la coadă la vize, cu dosare, interviuri și limite de ședere. Azi, avem dreptul să trăim, muncim, studiem și ne stabilim oriunde în Uniune. Faptul că unii aleg să beneficieze de aceste drepturi în timp ce votează partide care înjură UE este o formă de schizofrenie civică pe care nici psihologii nu prea o pot explica.
Nu în ultimul rând, e vorba de sprijinul pentru statul de drept. Dacă avem azi o justiție cât de cât funcțională, dacă procurorii pot investiga politicieni, dacă presa nu e complet în genunchi, toate acestea sunt posibile și pentru că există presiunea constantă din partea Comisiei Europene, a MCV-ului, a instituțiilor europene care nu tolerează derapaje autoritare. Fără acest cadru, România risca să urmeze exact modelul țărilor din vecinătatea estică: aparent suverane, dar în realitate capturate de rețele de interese și lideri care nu răspund în fața nimănui.
Așadar, când cineva spune că „n-am primit nimic de la UE”, ar fi bine să se uite în jur. Și dacă tot se uită, să-și amintească și cum ar fi arătat România în afara Uniunii: probabil o combinație între Moldova, Belarus și ce mai rămâne azi din Rusia, dar fără gaze și fără armament.
Așa-zisele contribuții ale Rusiei la dezvoltarea României
Înainte de 1989: ocupații, dezmembrare, teroare
Rusia, fie că s-a numit Imperiu țarist sau Uniunea Sovietică, nu a adus niciodată României vreo formă de progres. A adus în schimb ocupații militare, teritorii smulse, identități distruse și un sistem de represiune care a lăsat urme adânci în istoria și mentalul colectiv al acestei țări.
Basarabia și Bucovina de Nord au fost luate cu forța. Românii din aceste regiuni au fost supuși deznaționalizării, deportărilor și, în multe cazuri, foametei organizate. Regimul sovietic nu a venit cu drumuri sau spitale, ci cu lagăre, cenzură, frică și o întreagă industrie de distrugere a identității naționale. Totul în numele „frăției între popoare”.
După 1944, România a devenit oficial satelit al Moscovei. Sovieticii nu au „eliberat” România, ci au transformat-o într-un stat captiv, impunând un regim comunist care a distrus elitele, a golit satele, a industrializat forțat, a ucis inițiativa privată și a închis țara în spatele gardului de sârmă ghimpată. Nicio investiție reală, niciun parteneriat onest. Doar control politic, economic și cultural.
După 1989: zero sprijin, multă propagandă și o liniște convenabilă
După căderea comunismului, Rusia nu a venit să repare ceva. Nu a propus niciun plan de reconstrucție, nu a oferit niciun sprijin economic relevant, nu a investit în niciun proiect important pentru dezvoltarea României. Când s-a pus problema investițiilor, companiile rusești au fost mai interesate de preluări strategice și de infiltrarea în sectoare vulnerabile, nu de dezvoltare economică reciproc avantajoasă. A preferat să opereze în umbră, prin rețele obscure de influență, prin canale media neasumate și prin politicieni care mestecă aceleași idei prăfuite despre „suveranitate” și „interese naționale”, de parcă România ar fi mai în siguranță singură, la marginea Europei, decât într-un parteneriat cu aliați.
Dacă Uniunea Europeană a venit cu bani, standarde și piețe deschise, Rusia a venit cu relații obscure, contracte netransparente și șantaj energetic.
În schimb, ce oferă constant Rusia este propagandă. Prin site-uri obscure, canale de YouTube cu oameni care își dau titluri de „analiști geopolitici”, influenceri de carton și rețele sociale pline de postări traduse prost din rusă. Scopul nu e vreodată dezvoltarea României, ci compromiterea încrederii în partenerii reali. Mesajul e mereu același: „România e colonie”, „UE ne ia resursele”, „NATO ne ține în sărăcie”. Nu contează că în realitate lucrurile stau exact invers. Contează doar să se cultive confuzia, neîncrederea și dezgustul față de democrație.
Dacă vrem să vedem cum ar fi arătat România condusă după „modelul rusesc”, nu trebuie să ne imaginăm nimic. Avem exemple clare și recente. Belarus, unde alegerile sunt o glumă și presa e o anexă a statului. Transnistria, un teritoriu rupt din Republica Moldova și ținut în viață artificial de Federația Rusă. Siria, un partener internațional „de încredere” pentru Moscova, unde regimul a fost salvat prin bombardamente. Și mai e și cazul Ucrainei, pe care Rusia a „ajutat-o” printr-o invazie în plină zi, cu blindate și rachete, pentru că a ales să se apropie de UE.
Și da, în 2025, candidatul prorus George Simion, care nu susține nici Ucraina, nici Moldova, care scuipă pe NATO și UE cu zâmbetul pe buze (cel puțin așa face candidatul său la postul de premier, Călin Georgescu), e pe primul loc în alegeri. Cu peste 40% în primul tur. Într-o țară pe care Rusia a dezmembrat-o, a semănat lagăre, foamete, deportări și cenzură, vine unul care tace când rușii atacă vecinii și e premiat cu voturi.
Asta nu mai e naivitate. E sindrom de sclavie istorică. O amnezie colectivă combinată cu neîncredere în orice vine din Vest și cu o nostalgie pentru o perioadă în care totul era mai „simplu” pentru că era controlat.
România nu a primit niciodată nimic concret de la Rusia, nici înainte, nici după 1989. Doar pierderi, șantaj și destabilizare. Iar ideea că acest model poate fi replicat acum, sub o formă „naționalistă modernă”, este cel mai periculos tip de autoamăgire.
Diferența de viziune asupra viitorului României
România se află, din nou, la răscruce. Nu e o metaforă, e realitatea simplă. Avem de ales între două modele complet diferite, nu doar ca geopolitică, ci ca mentalitate, economie, instituții, viață de zi cu zi.
Pe de o parte e Uniunea Europeană: reguli clare, bani pe bază de proiecte, investiții, control democratic, libertăți civile, acces la educație și sănătate, stabilitate politică și economică. Cu toate limitele sale, UE este un sistem perfectibil, dar funcțional. Oricine a pus piciorul într-o instituție dintr-o țară vestică, oricine a lucrat acolo și a primit salariul la timp, cu toate contribuțiile plătite și cu respect pentru angajat, oricine a beneficiat de o asigurare de sănătate care chiar acoperă ceva, știe exact ce înseamnă apartenența la acest model.
Pe de altă parte, există modelul „alternativ”, promovat indirect de unii politicieni care preferă să nu-l numească. Un model în care statul are întotdeauna dreptate, presa e „agenție de propagandă străină”, justiția e o glumă și orice problemă se rezolvă cu „ordine de sus”. Autoritarism ambalat în idei despre „liniște”, izolare tratată ca „independență” și sărăcie explicată prin conspirații internaționale.
România este poziționată între aceste două lumi. Geografic suntem în estul UE, istoric am avut parte din plin de influența rusă, iar cultural încă purtăm urmele unui regim care a învățat oamenii să nu aibă încredere în instituții. Tocmai de aceea alegerea e atât de importantă. Nu e vorba despre vest vs. est. Este vorba despre funcționează sau nu funcționează.
Modelul european înseamnă predictibilitate. Poți să-ți planifici un credit, un business, o vacanță, un tratament. Modelul celălalt înseamnă că mâine poate fi oricum. Poate ți se naționalizează ceva. Poate ți se blochează contul. Poate ai voie să vorbești liber, poate nu.
Un stat ca România, cu o istorie atât de fragilă și cu o economie încă vulnerabilă, nu are luxul de a experimenta. Nici geopolitic, nici instituțional. Dacă alegem modelul european, știm încotro mergem – cu dificultăți, dar într-un cadru care funcționează. Dacă ne aruncăm în brațele iluziei autoritare, ne punem singuri cruce pe viitor.
De aceea, întrebarea nu mai este „ce ne place”, ci „ce ne ține în viață ca stat funcțional”. Restul sunt discursuri de tribună, utile poate pentru like-uri și aplauze în piețe, dar absolut inutile când vine vorba de condus o țară.
Riscurile unui viraj prorus pentru România
A flirta cu ideea unui stat „suveran” rupt de influențele occidentale poate părea pentru unii un act de curaj sau de patriotism. În realitate, e o rețetă de autodistrugere, testată deja în alte părți și cu rezultate dezastruoase. Un viraj prorus nu înseamnă doar schimbarea discursului politic, ci și o serie de consecințe concrete, directe și costisitoare, pe care le vor simți toți, nu doar „elitele”.
Primul efect ar fi pierderea accesului la fondurile europene. Banii aceia despre care unii zic ironic că „vin oricum” nu sunt o donație permanentă. Sunt condiționați de reguli, reforme, respectarea statului de drept și funcționarea instituțiilor. Un guvern care se poziționează în afara acestor principii riscă să rămână fără acești bani. Iar fără ei, toate proiectele mari de infrastructură, toate programele de dezvoltare locală, de modernizare a școlilor, de susținere a antreprenorilor – dispar. Pur și simplu nu mai există.
Apoi, vine distrugerea credibilității internaționale. România a lucrat ani de zile să fie percepută ca un partener de încredere în UE și NATO. Un viraj spre o retorică prorusă, indiferent cât de mascată sau ambalată în „neutralitate”, anulează instant acest capital. Nimeni nu mai stă la masă cu tine când nu știe în ce direcție o vei lua mâine. Iar pentru o țară ca România, aflată în proximitatea unui conflict deschis și înconjurată de interese majore, pierderea încrederii partenerilor nu e un detaliu. E un risc de securitate.
Consecințele economice nu întârzie nici ele. Investitorii nu își pun banii într-un stat instabil politic, izolat economic și cu politici imprevizibile. Capitalul pleacă, firmele se relochează, proiectele se opresc. Și nu e vorba doar de multinaționale. E vorba de băncile care nu mai oferă credit, de companiile locale care nu mai au acces la fonduri europene, de angajații care se trezesc fără loc de muncă. Practic, orice discurs „anti-Bruxelles” se traduce direct prin „anti-investiții”.
Ultimul și poate cel mai periculos risc: derapajele democratice. De fiecare dată când un stat a ieșit dintr-un cadru european sau s-a distanțat de acesta, prima victimă a fost democrația. Se închid guri, se modifică legi pe genunchi, se controlează presa, se penalizează protestele, iar instituțiile devin simple decoruri. Cine crede că asta e exagerare, poate da un telefon la Budapesta sau Varșovia, sau, dacă vrea ceva și mai convingător, să întrebe un belarus ce înseamnă să „nu te bagi în politică”.
Un viraj prorus nu e un simplu gest de protest. Nu e o palmă dată „sistemului”. Este un pas real spre un model în care libertatea, dezvoltarea și viitorul devin termeni fără sens. Iar când începi să pierzi totul bucată cu bucată, îți dai seama că sloganul cu „românii își iau țara înapoi” era, de fapt, doar o altă formă de a o pierde definitiv.
Românii din Diaspora între realitatea europeană și iluzia prorusă
Există un paradox care devine tot mai greu de ignorat: un număr deloc mic de români care trăiesc în țări europene, lucrează legal, beneficiază de protecție socială și de tot ce oferă statutul de cetățean european, votează cu candidați care contestă fix această realitate. Adică votează anti-european în timp ce trăiesc din avantajele apartenenței României la Uniunea Europeană.
Nu e doar o greșeală de informare. E o ruptură de logică. Uniunea Europeană le-a oferit acestor oameni acces la locuri de muncă stabile, la sisteme de sănătate funcționale, la educație decentă pentru copii, la protecție legală în fața abuzurilor. Înainte de aderare, nu aveai dreptul să stai mai mult de 90 de zile fără viză, te tratau ca pe un muncitor sezonier, iar angajatorul decidea dacă mai respiri sau nu în țara respectivă.
Astăzi, românii din Diaspora pot munci fără restricții, își pot muta familia, pot beneficia de tratamente medicale de calitate, pot trimite bani acasă în câteva secunde. Au drepturi clare, egale cu cele ale localnicilor. Au acces la instanțe care îi apără, la poliție care răspunde și la administrații care lucrează cu program și fără șpagă. Totul, pentru că România este stat membru al UE.
Acum, imaginați-vă aceeași Diaspora într-un scenariu în care România nu e în UE. Reapare viza, permisele de muncă, limitările de ședere. Angajatorii își aleg oamenii în funcție de pașaport, nu de competență. Drepturile devin condiționale, iar statutul devine negociabil. Pe scurt: nu doar că plecarea ar fi fost mai grea, dar în multe cazuri nici nu ar fi fost posibilă.
Și totuși, în acest context, apar voturi masive pentru candidați care înjură Bruxelles-ul, critică NATO și vorbesc despre „dictatura globalistă”. Unii o fac din dezamăgire. Alții, pentru că și-au construit o identitate politică din negare și furie. Dar foarte mulți o fac fără să realizeze ironia cruntă a gestului: votează împotriva sistemului care le oferă traiul pe care îl au. E ca și cum te-ai urca într-un avion spre Spania, dar la bord ceri pilotului să întoarcă spre Moscova.
George Simion este susținut de mulți români plecați în Europa. Același Simion care nu are nicio problemă cu tăcerea față de agresiunea rusă, cu disprețul față de Ucraina, cu refuzul de a susține Moldova, cu ideea de a ne separa de UE și de NATO. Adică de tot ce face posibil ca românii să fie acolo unde sunt acum. Iar candidatul său la funcția de prim-ministru, Călin Georgescu, e deja binecunoscut pentru poziționările lui proruse, cu tot cu simpatiile pentru Dughin și alte relicve ideologice.
Asta nu mai e confuzie. Asta e vot împotriva interesului propriu. Și dacă nu e intenționat, atunci e rezultatul unui mix periculos între lipsă de informare și o memorie scurtă. Un fel de amnezie geopolitică, cu accente auto-sabotoare.
Un apel onest pentru cei din Diaspora care votează cu astfel de candidați: uitați-vă în jurul vostru. Nu în live-urile de pe Facebook, nu în videoclipurile „cu adevărul ascuns”, ci în realitatea de zi cu zi. Întrebați-vă în ce țară trăiți și cum ați ajuns acolo. Apoi gândiți-vă dacă vreți ca România să meargă în aceeași direcție sau să alunece într-o zonă în care nimeni n-ar vrea să-și trimită copiii.
Direcția proeuropeană nu înseamnă visuri frumoase și idealism. Înseamnă drumuri asfaltate cu bani reali, spitale modernizate cu fonduri clare, firme sprijinite de programe concrete, drepturi garantate de tratate, nu de bunăvoința unui lider. Este o alegere bazată pe rezultate deja vizibile, nu pe promisiuni vagi ambalate în cuvinte mari.
Alternativa nu este doar slabă, este periculoasă. Nu există nicio formă de dezvoltare în izolare. Nicio economie funcțională în afara unor reguli. Niciun viitor democratic într-un climat construit pe ură, dezinformare și dispreț față de instituții. Iar cei care se joacă acum cu focul unei retorici antieuropene își asumă riscul de a ne întoarce cu zeci de ani în urmă – și nu pe hârtie, ci în viața de zi cu zi.
Alegerea unui lider nu este despre cine vorbește mai colorat, cine flutură steagul mai des sau cine urlă „trădare” la televizor. Este despre cine poate garanta că România nu se va prăbuși în haos, izolare și improvizație. Nu e despre cine place, ci despre cine e capabil să mențină o direcție stabilă, într-o perioadă în care lumea întreagă e în criză.
Nu votăm doar pentru noi, ci pentru fiecare familie care trăiește aici, pentru toți cei care au plecat și ar vrea să se întoarcă, pentru copiii care nu pot încă vota, dar care vor trăi cu deciziile făcute azi. Iar între o direcție europeană imperfectă, dar stabilă, și o prăpastie poleită în vorbe mari, alegerea ar trebui să fie simplă.
Chiar și fără pancarte, aplauze și live-uri agresive.
