Într-o apariție halucinantă la Antena 3 CNN, Marius Lulea, prim-vicepreședintele AUR, a emis o serie de afirmații care frizează nu doar absurdul istoric, ci și pericolul manipulării grosolane. Lăudând „realizările” comunismului și prezentând regimul Ceaușescu drept „un regim care a făcut bine pentru această țară”, Lulea reușește să coboare discursul politic românesc într-o zonă întunecată, populată de fantasme autoritare și nostalgii periculoase.
Asemenea afirmații nu pot fi tratate cu indulgență. Este esențial să ne amintim că regimul comunist, și în special dictatura ceaușistă, a fost un sistem profund represiv, antidemocratic, care a provocat traume sociale, economice și culturale din care România nu și-a revenit nici astăzi.
Minciuni îmbrăcate în lozinci
Marius Lulea afirmă: „Mi se pare că dumneavoastră… nu sunteți în măsură să criticați un regim care a construit milioane de apartamente, sute de hidrocentrale, care a făcut bine pentru această țară”. O astfel de frază sună mai degrabă ca o parodie a propagandei PCR decât ca o opinie lucidă. Da, s-au construit locuințe și infrastructură, dar cu ce preț?
Sub regimul comunist, aceste construcții au fost realizate prin muncă forțată, planificare ineficientă și distrugerea brutală a satelor și orașelor istorice. Familii întregi au fost evacuate din casele lor, monumente au fost rase de pe fața pământului, iar noile cartiere de blocuri au devenit simboluri ale uniformizării, ale sufocării individualității și ale controlului total asupra vieții private.
În același timp, economia „industrializată” lăudată de Lulea s-a dovedit a fi o uriașă fabrică de iluzii, în care productivitatea era mimată în rapoarte mincinoase, iar lipsa de alimente, căldură sau electricitate devenise o realitate cotidiană. Cozile interminabile, raționalizarea pâinii, frigul din apartamente și cartelele de mâncare sunt parte integrantă a acelui „bine” pe care îl invocă politicianul AUR.
Un regim al terorii
„Păi și Ceaușescu era suveranist”, spune Lulea, invocând episodul din 1968 în care dictatorul român s-a opus invaziei Cehoslovaciei de către URSS. Este cel puțin ironic ca acest unic moment de aparentă demnitate națională să fie folosit pentru a justifica o dictatură care a distrus sistematic libertatea, demnitatea și viața cetățenilor săi.
Ceea ce „uită” să menționeze Lulea este că în aceeași perioadă, Ceaușescu întărea aparatul represiv, extindea cultul personalității la nivel paroxistic și transforma Securitatea într-o instituție omniprezentă a terorii. România devenise o închisoare la scară națională, în care orice tentativă de gândire critică era pedepsită cu ani grei de detenție, iar uneori cu moartea.
După cum subliniază Mădălina Voinea de la Expert Forum, „regimul criminal comunist […] a băgat 70.000 de deținuți politici în adevărate gulaguri care pedepseau orice formă de gândire liberă”. Cifrele provin de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) și sunt mărturia unui genocid cultural și moral care nu poate fi trecut cu vederea.
Fabricile comuniste – temple ale ineficienței
„Ați distrus fabricile pe care… părinții mei și bunicii mei din această sală le-au construit”, mai spune Lulea. Adevărul este că aceste fabrici, în mare parte construite fără studii de piață sau sustenabilitate economică, au fost gropi negre ale finanțelor publice și ale resurselor naționale.
Ele produceau adesea bunuri de slabă calitate, în cantități nejustificate de cererea internă sau externă. Ele nu erau competitive, erau neproductive și menținute în viață doar prin subvenții masive. După 1989, România s-a confruntat cu sarcina imposibilă de a transforma o economie artificială, planificată, într-una funcțională. Nu distrugerea lor a fost problema, ci incapacitatea de a le transforma într-un context democratic și de piață.
Când ignoranța devine ideologie
Poate cea mai tulburătoare ironie a acestei situații este că Marius Lulea, în ciuda pasiunii cu care își exprimă nostalgia pentru comunism, avea doar nouă ani în decembrie 1989, la căderea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Practic, toată „experiența” lui cu acel regim se reduce la fragmente de copilărie petrecute în anii cei mai grei, cei ai foametei, frigului și ai cultului personalității dus până la absurd.
Dar tocmai aici e miezul problemei: oamenii ca Lulea nu pot fi convinși cu dovezi, oricât de riguroase, și nu pot fi întorși de la ideile lor, oricât de evident false ar fi acestea. Vorbim de indivizi care au construit o ideologie post-factuală, în care memoria personală e înlocuită de mituri colective, în care realitatea istorică e falsificată pentru a servi scopurilor electorale și politice.
Când nu ai trăit cu luciditate oroarea unei dictaturi, e ușor să te lași prins în mrejele unei nostalgii fabricate. E confortabil să vorbești despre „apartamentele construite de Ceaușescu” fără să amintești despre demolările barbare ale bisericilor, despre lagărele pentru disidenți sau despre cozile umilitoare pentru un litru de lapte. E convenabil să te declari „suveranist” inspirat de Ceaușescu fără să înțelegi că această „suveranitate” a fost doar pretextul pentru o izolare completă a României, dusă până la paroxism, cu consecințe devastatoare pentru popor.
Acești politicieni nu caută adevărul, ci emoția. Nu caută reconcilierea cu trecutul, ci exploatarea lui. Și, în fața unei asemenea poziționări dogmatice, faptele, documentele, mărturiile supraviețuitorilor își pierd din putere. Pentru că nu mai vorbim despre istorie, ci despre o ficțiune cu funcție electorală.
Un pericol pentru democrație
Ce este cel mai îngrijorător în afirmațiile lui Marius Lulea nu este doar ignoranța istorică, ci intenția clară de rescriere a trecutului în cheia unei ideologii autoritare. Asemenea poziționări nu doar relativizează suferința reală a milioane de români, dar o și exploatează politic într-un mod cinic și periculos.
Glorificarea lui Ceaușescu și a comunismului este o insultă adusă victimelor regimului, un afront la adresa memoriei colective și un atac direct asupra valorilor democratice. Într-o societate normală, astfel de derapaje nu pot fi tolerate cu seninătate, ci trebuie sancționate public, civic și electoral.
În loc să ne întoarcem în mlaștina dictaturii, România are nevoie de asumare, educație istorică și un angajament real pentru democrație. Iar politicienii care invocă mituri toxice pentru a-și construi legitimitatea trebuie confruntați ferm, nu cu nostalgie, ci cu fapte.
