Ți se strânge inima dacă te uiți la cum arăta România înainte de ianuarie 1859 și chiar după. O pană îngustă de pământ, și aceea crăpată în două, curbată parcă sub presiunea plăcilor tectonice a trei imperii: la Vest Austria, la Sud Otomanii, la Est Rusia. Existența încăpățânată a penei era posibilă pentru că împăratul, sultanul și țarul se războiau cu îndârjire între ei. Așa a ridicat capul, între cele trei coroane strivitoare, un domnitor român ales de popor, după un veac și jumătate de domnii poruncite de Înalta Poartă sau de muscali.
Alexandru Ioan Cuza n-ar fi considerat astăzi bun român de către partida „patriotică” și votanții ei. Ca o primă dovadă, i s-ar fi aruncat în față „dezvăluirea” că mama lui, Soltana, se trăgea din familia fanariotă greco-italiană Cozadini.
Apoi, ar fi fost acuzat că e un urâtor de BOR, ba chiar un anticreștin. De ce? Pentru că, în ciuda protestelor vehemente ale Mitropoliei Moldovei, a luat pământuri aparținând mânăstirilor ortodoxe, multe mulse în cârdășie cu grecii de la muntele Athos, însumând un sfert din suprafața agricolă și forestieră a Principatelor Unite și le-a trecut în proprietatea statului, vânzând apoi o mare parte țăranilor, în rate pe 30 de ani. Și a mai pus și un impozit de 10% pe veniturile bisericilor de mir și mânăstirilor.
Iar el s-a vândut „Bruselului”. Toate reformele lui Cuza nu sunt altceva decât o aliniere la „UE”, la Occident. N-ar fi de mirare, deoarece știm că și-a făcut studiile, inclusiv liceul, la Paris, fiind racolat de „agenturi” și trimis în Principate ca să distrugă tradițiile și orânduielile strămoșești… [continuare]
Accesați articolul integral pe republica.ro
