România a încercat din nou să joace rolul rușinos de protector al corupților. Când Grecia l-a prins, în iulie 2025, pe Vladimir Plahotniuc cu nu mai puțin de șase pașapoarte românești – unul dintre ele autentic – statul nostru nu s-a întrebat cum e posibil ca un oligarh internațional să fie dotat cu atâtea acte oficiale românești. În loc să lămurească scandalul atunci, Bucureștiul a făcut ce știe mai bine: a așteptat și chiar în ajunul extrădării, a inventat un dosar paralel pentru a o bloca și a-l ține departe, pe Plahotniuc, de procurorii din Republica Moldova.
A fost manevra clasică a serviciilor: dacă îl anchetăm și noi, Grecia nu-l mai poate trimite la Chișinău. Și astfel, România a pozat în „justițiar”, dar în realitate a întins o umbrelă de protecție peste omul care, ani la rând, a fost partenerul de culise al unor politicieni și al rețelelor de putere.
De ce era nevoie să fie salvat? Pentru că mulți de la București au ce pierde dacă Plahotniuc începe să vorbească. Când a pus mâna pe Moldova, Plahotniuc nu a devenit doar „omul Moscovei”, a devenit și omul României. Autoritățile noastre l-au tolerat, l-au folosit și l-au protejat atunci când a fost nevoie. Iar acum, când se punea problema să ajungă pe mâna procurorilor de la Chișinău, România a încercat să tragă frâna de mână.
Puțini își mai amintesc că, pe vremea când Plahotniuc controla Moldova, Maia Sandu venea la București și Iohannis o trata cu indiferență. Era și aroganța lui personală la mijloc, dar motivul principal era altul: serviciile noastre secrete nu au suportat-o niciodată. Maia Sandu nu putea fi controlată, iar asta, pentru București, a fost mereu un păcat capital.
Cireașa de pe tort e că toate astea s-au întâmplat sub semnătura lui Nicușor Dan, prezidențiabilul de serviciu ajuns la Cotroceni. Da, omul care în campanie se vindea ca „independent” și „neinfluențabil” a devenit cel mai docil elev al serviciilor. Îl vezi recitând discursuri copy-paste de la „experții” care roiesc în jurul SRI-ului, de parcă n-ar fi în stare să lege două idei singur. A fost nevoie de câteva luni ca „sistemul” să-l înghită complet. Și acum, iată-l cum a girat, fără să clipească, mascarada cu Plahotniuc.
Adevărul e că în România, președinții vin și pleacă, dar serviciile rămân. Azi e Iohannis, mâine e Nicușor Dan, poimâine va fi altul. Toți, fără excepție, sunt imediat puși la punct. Încercă la început să aibă gura mare, se cred șefi de stat, apoi află cine le scrie rapoartele zilnice și tac mâlc. În cazul lui Nicușor, îmblânzirea a fost rapidă. Deja îl vezi că face jocurile fix cum i se dictează.
Bineînțeles, nu lipsesc nici bârfele de culise. Băsescu, omul care știe prea multe, a ieșit recent la rampă și a cerut Republicii Moldova să spună pe față numele oficialilor români care l-au susținut pe Plahotniuc. Și deodată, panică generală: prin servicii, prin PSD, prin tot ce mișcă. Căci toată lumea știe că, dacă se trage covorul de sub picioare, se prăbușește nu doar un personaj, ci un întreg sistem de complicități.
Pe foaie, România părea să apere legea. În realitate, trăgea de timp. A deschis un dosar aici, a întrebat Grecia colo, a fluturat niște proceduri. Tactica a fost simplă. Cât timp persoana rămâne în aer, nu se pot întâmpla lucruri ireversibile. Or, ireversibil e scenariul în care Plahotniuc ajunge la Chișinău și își evaluează opțiunile. Astfel pot ieși la suprafață nume, arhive, conturi, suveici. În prezent, toate astea sunt devastatoare pentru cei de aici.
Un alt detaliu a arătat miza. Chemarea lui Lazurca din Mexic pentru un post important la București. Se discuta că Nicușor Dan îl voia fie consilier prezidențial, fie la SIE. O numire cu iz suveranist, acceptabilă pentru o zonă politică ce cochetează cu AUR. Dacă Plahotniuc vorbește, această mutare poate deveni toxică. Nu de dragul moralității, ci din calcule. Nimeni nu vrea să fie încălecat de un dosar proaspăt fix în momentul în care își așază oamenii.
A contat și cronologia. Procuratura de la Chișinău anunța că procesul de extrădare fusese blocat. La scurt timp, Grecia anunța că îl va extrăda pe 25 septembrie. Două realități în același dosar. Pentru mine, asta a confirmat că s-a jucat tare, în paralel, cu presiuni, cu replici, cu „documente” aruncate de o parte și de alta. Un război din umbră în care mesajul pentru public a fost doar zgomot.
Încercarea României de a bloca extrădarea a eșuat. Dar nu pot să mă prefac că asta schimbă natura sistemului. Oamenii care au vrut blocajul sunt tot acolo. Interesele lor sunt aceleași. Rețelele care au făcut posibil un pașaport „real” într-o mână cu alte cinci buletine de identitate nu au dispărut. Iar președintele care a livrat „argumentele” serviciilor nu s-a trezit brusc cu coloană vertebrală. El doar a ratat un pariu tactic.
Nu scriu aceste rânduri ca un judecător infailibil, ci ca un cetățean scârbit de aceeași piesă jucată de atâtea ori. Știu că în România cuvintele „anchetă” și „protejare” pot apărea în același paragraf fără să roșească nimeni. Știu că se pot întoarce frazele pe dos ca să iasă povestea „corectă”. Dar aici tabloul e prea clar. S-a încercat blocarea extrădării. S-a invocat o anchetă internă. S-au cerut explicații spre a crea fum. S-a sperat că timpul va lucra pentru ai noștri. Nu a lucrat.
Rămâne întrebarea care mă roade. Ce se întâmplă când Plahotniuc ajunge la Chișinău și decide că nu mai are de ce să protejeze pe nimeni de la București. Nu întreb cu sadism, întreb cu realism. Pentru că riscurile nu s-au evaporat în ziua anunțului de la Atena. Ele există și acum. Există în stenograme, în pașapoarte, în numiri, în tăceri lungi și telefoane scurte. Iar faptul că tentativa de blocaj a fost demascată spune destule despre cine conduce de fapt și despre cine doar semnează în liniște
