Repet: o sută cincizeci și două de grenade. Nu vorbim de o colecție de brichete, ci de o colecție de arme letale, de parcă omul își amenajase sufrageria pentru filmările la Expendables 5. Și totuși, nu era nici cinema, nici parodie, era realitatea noastră de zi cu zi.
Potra n-a adunat armele astea pentru decor. Nu era vreun colecționar excentric care-și punea puști pe pereți ca alții tablouri cu naturi moarte. Armele astea aveau un scop foarte viu, foarte sângeros: o lovitură de stat. Omul chiar visa să dea reset la România cu grenade, pistoale și mercenari plătiți, ca și cum ar fi urmat scenariul din Expendables și l-ar fi luat de bun. Doar că Stallone trage cu gloanțe oarbe, iar Potra pregătea muniție reală.
Încercați să vă imaginați scena. Pe 7 decembrie 2024, Potra și alți 20 de mercenari porneau spre București. Nu la o plimbare de seară, nu la un concert, ci cu armele asupra lor și cu listele în buzunar. Liste cu politicieni și jurnaliști care trebuiau „lichidați”. Da, ăsta era planul: asasinate, violență, sânge pe străzi, haos programat, totul pentru ca un Georgescu și niște acoliți să poată urla „vedeți, avem nevoie de ordine, luați-ne voi în brațe, rușilor!”.
Mi se ridică părul pe ceafă doar când mă gândesc. Omul ăsta nu plănuia să facă un chef cu artificii. Plănuia să omoare civili, să provoace panică, să creeze contextul perfect pentru ca democrația asta șubredă a noastră să cadă cu totul. Și atunci să vină „salvatorii” – aceiași de care ne tot ferim de 35 de ani.
Știți ce mă revoltă cel mai tare? Că dacă eu m-aș apuca să caut pe internet „unde găsesc o grenadă”, în cinci minute mi-ar bate cineva la ușă. Dar Potra a adus 152 de grenade în țară, le-a pus frumos la el în casă și, culmea, aproape le-a folosit. Asta nu mai e absurd, e sinistru. Și mai e și faptul că omul a dispărut. Arestat cu mare tam-tam, prezentat ca mare captură, și apoi… nimic. Evaporat. Ca și cum ai șterge din greșeală un fișier de pe desktop. Doar că nu era un fișier lipsit de importanță, era omul care se pregătea să scrie scenariul celui mai violent decembrie de după 1989.
Mă uit în jur și nu văd destulă furie. Cum e posibil să nu fim toți în prag de explozie? Când auzi că cineva a fost gata să aducă mercenari în capitală ca să verse sânge pe asfalt, reacția normală ar fi să urli. Dar la noi pare că totul se digeră ca un talk-show ieftin: „da, dom’le, a avut arme, dar uite ce ofertă bună e la hypermarket”.
Și aici vine partea pe care nu pot s-o înghit: Potra n-a fost singur. Cei care l-au protejat cât era în România l-au ajutat să fugă acum din țară. Sunt aceiași băieți care n-au văzut nici avioanele pline ochi cu mercenari ucigași dinspre Congo, nici arsenalul și dolarii din podele, nici lovitura de stat plănuită de Georgescu și acoliții săi, nici intruziunea Rusiei în alegeri. Cineva l-a protejat. Sunt aceiași oameni care n-au văzut nimic nici în 1989, când se chemau trupele sovietice „să restabilească ordinea”. Aceiași oameni care visează în continuare la Rusia și la putere absolută, oameni care nu se tem să dea foc unei țări doar ca să-și recapete scaunele.
De fiecare dată când aud că „revoluția s-a terminat în 1989” mă bufnește râsul amar. Nu s-a terminat nimic. E în desfășurare și e al naibii de lentă. Și de fiecare dată când apare câte un Potra cu grenadele lui, ne reamintim că nu-i vorba de nostalgici inofensivi, ci de indivizi reali, periculoși, care chiar pun în practică scenarii de manual sovietic.
Comunismul n-a murit, doar a intrat la odihnă. Și când se trezește, se trezește cu trotilul pregătit și cu listele de execuții în buzunar. Asta e imaginea care mă urmărește. Și mă uit la Potra și văd un personaj de film de acțiune de mâna a doua, doar că nu juca într-o ficțiune hollywoodiană, ci era prezent aici, printre noi.
