De trei ani, ne ducem viețile dintr-o criză în alta. COVID. Război. Inflație. Eu, una, m-am cam săturat, mai ales că și munca mea m-a adus aproape de toate crizele. Aș vrea să mă întorc la problemele mele rezolvabile, din viața de dinainte de pandemie. Ca mine sunt mulți care nu mai vor să audă de o nouă criză, o nouă problemă. Mai ales dacă e una care nu ne afectează direct, sau nu se întâmplă chiar acum, cel mai simplu e să ne acoperim urechile și să ne prefacem că nu s-a întâmplat.
Din când în când, mai trecem și prin câte un mic cutremur sau urmărim îngroziți știri precum cele din Turcia ultimelor zile. Și asta ne amintește că stăm pe o bombă cu ceas și în București. Gândul la ce s-ar putea întâmpla ne dă coșmaruri; timp de câteva zile, vorbim între noi, schimbăm furibund mesaje, ne plângem de autorități și ne promitem că ne facem un plan. O săptămână mai târziu, ne întoarcem la crizele și urgențele de zi cu zi. Pe ele știm să le rezolvăm.
În fața oricărui dezastru natural major, e natural să ne simțim mici, fragili și neajutorați. În cazul unui cutremur la fel de mare ca în 1977, spun scenariile, în București am avea probabil mii sau zeci de mii de morți, sute de clădiri avariate grav sau demolate, zeci de mii de oameni refugiați. Un oraș de nelocuit, vreme de luni sau chiar ani întregi. Ce poate un om singur să facă asta, dacă autoritățile nu au un plan?…
Accesați articolul integral pe
