Eram prin clasele primare. Datorită prieteniei de familie, mă aflam în casa unui cercetător al Academiei Române. Nu mai țin minte ce se discuta, pentru că, la vârsta aia, oricum nu înțelegeam. În schimb, îmi amintesc perfect momentul când am auzit-o pe soția cercetătorului spunând, legat de soțul ei, că „scrie” atunci când ajunge acasă. Am încremenit. Toată viața mea, la întrebarea „ce face?”, auzisem ca răspuns orice, dar nu că „scrie”. Recent, Mircea Cărtărescu a acordat un interviu pentru PressHub și a spus că modul în care se predă literatura astăzi, doar de dragul bacului, este moartea pasiunii, așa că mai bine ar dispărea cu totul. De aici au început să apară pe cerul internetului tot felul de idei legate de ora de română și, prin extensie, de școala noastră.
Mircea Cărtărescu are dreptate, la cum merg orele de română, mai bine le scoți cu totul. Dar de ce s-a ajuns aici? Mai bine spus, de data asta pe cine dăm vina? Decât să ne implicăm în discuții sforăitoare, mai bine să înțelegem că tinerii nu văd literatura ca fiind parte din viața „reală”. Nu se întâlnesc cu ea pe stradă.
Asta înseamnă că Eliade, care a fost contemporan cu părinții lor, și Cărtărescu, care e contemporan cu ei, sunt un fel de personaje mitologice, nu fac parte din cultura pe care ei o cunosc. Pentru tineri, Spider-Man e mai real decât Cărtărescu…
Accesați articolul integral pe
