Într-o țară normală, când un politician vine cu ideea de a da case cu un leu, publicul ar râde, jurnalistul ar opri reportofonul, iar partidul ar schimba subiectul. În România, însă, Marius Lulea, prim-vicepreședinte AUR, reușește performanța să transforme o excentricitate imobiliară din Italia într-o „soluție” pentru români. Și nu e o glumă. Chiar a spus că vrea să aplice modelul „caselor la 1 euro”, văzut de el în Italia.
Ce omite cu grație Lulea e că acele case nu sunt doar ieftine — sunt abandonate, în sate izolate, fără drumuri, spitale, școli sau oportunități. Sunt clădiri în ruină, într-un proces complicat de restaurare, cu investiții uriașe necesare. Costurile de reabilitare pot ajunge la sute de mii de euro, iar restricțiile arhitecturale fac tot procesul un coșmar logistic. În Italia, modelul e mai degrabă un gest de PR local, nu o politică națională. Dar pentru Lulea, e suficient că „a văzut el” și a decis că trebuie importat. Ca o cutie de biscuiți din duty free.
E același tip de politică marca AUR: întâi inventăm o poveste, apoi îi punem fundiță patriotică și o vindem în ambalaj electoral. Când șeful său, George Simion, recunoștea recent că promisiunea „caselor la 35.000 de euro” au fost doar o strategie de marketing, poate că mulți se așteptau la ceva mai realist de la restul echipei. Dar Lulea a reușit imposibilul: a coborât și mai jos, ajungând la un leu.
Și, ca să fie tabloul complet, același Lulea a mai trântit o idee de muzeu al prostiei: a insinuat că presa din România funcționează „coordonat”, ca parte a unei „crime organizate”, doar pentru că mai multe televiziuni tratează același subiect. În viziunea lui, dacă jurnaliștii spun același lucru, înseamnă că sunt parte dintr-un complot. Nu faptul că realitatea e una și aceeași pentru toți contează, ci că presa „s-a sincronizat”. Nu mai suntem în democrație — suntem în roman noir cu mafii mediatice imaginare și soluții de carton.
Această combinație de ignoranță agresivă și aroganță politică e cu adevărat toxică. Nu mai vorbim doar de lipsă de competență, ci de un dispreț total față de rațiune, logică, cifre și adevăr. Când un lider politic ignoră deliberat realitatea, nu mai e vorba de gafă — e manipulare. Iar când o face cu seninătate, înseamnă că și-a pierdut complet simțul ridicolului.
Marius Lulea nu propune politici. El propune decoruri de carton într-o piesă proastă, jucată în fața unui public obosit și vulnerabil. Iar acest tip de populism de talcioc nu doar că nu aduce soluții, dar distruge orice bază pentru o conversație publică serioasă. Într-o țară în care sute de mii de oameni nu au acces la o locuință decentă, să le vorbești despre „case la 1 leu” e nu doar cinic, e o insultă.
Problema nu e că Lulea are idei proaste. Problema e că le are cu atâta încredere, că le servește cu un aer de expert autoproclamat și că reușește, printr-un amestec de naivitate și tupeu, să păcălească o parte din electorat. Nu pentru că lumea îl crede, ci pentru că lumea e atât de dezamăgită de clasa politică, încât ar prefera orice alternativă. Oricât de absurdă.
Dar dacă ne lăsăm conduși de cei care promit case inexistente, vom ajunge să plătim scump nu doar casele, ci și consecințele. România nu e un sat părăsit din Sicilia, unde vin turiști să cumpere ruine cu un euro. România are nevoi reale. Are cetățeni care muncesc, care contribuie, care cer decență. Și care merită mai mult decât sloganuri pescuite de pe Google și ambalate în ridicol.
