Cea mai recentă perlă vine de la deputatul Dan Tănasă, care i-a îndemnat pe români să refuze comenzile livrate de imigranți. La prima vedere, sună ca o glumă. Din păcate, nu e. Este o declarație serioasă, rostită public, cu pretenția că ar fi o formă de „rezistență patriotică”.
Să încercăm, pentru un moment, să luăm această idee în serios. Cum ar funcționa ea în viața reală? E simplu: comanzi mâncare online, nu știi cine iți vă livra comanda, plătești 50 sau 100 de lei, aștepți să ajungă livratorul, acesta sună la ușă, și tu, plin de mândrie națională, îi închizi ușa în nas și refuzi comanda. Bravo, ai apărat România! Ai demonstrat că nu te lași hrănit de un străin. Și ce ai obținut? Ai pierdut banii, rămâi flămând și, în cel mai bun caz, ai câștigat câteva minute de satisfacție iluzorie că „ai făcut ceva pentru țară”.
Să fim serioși: o idee mai prostească decât asta cu greu poate fi imaginată. E ca și cum ai merge la magazin, ai plăti cumpărăturile, iar la ieșire, în loc să le iei acasă, le-ai arunca în tomberon, doar pentru că nu îți place casiera ca are ochii verzi. Sau ca și cum te-ai urca în autobuz, ai plăti biletul, dar ai coborî imediat, ca să demonstrezi că nu accepți șoferi femeie.
Întrebarea firească este: pe cine ar ajuta această prostie? Cu siguranță nu pe românul care a plătit comanda, pentru că el rămâne și fără bani, și flămând. Nu îl ajută nici pe imigrantul care livrează, pentru că la final el tot își ia salariul sau comisionul. Nu ajută economia românească, pentru că banii tăi s-au dus pe apa sâmbetei. Singurul efect real este că îți sabotezi propria masă de prânz în numele unei idei aberante.
Cum ar putea ajuta românii? Răspunsul cinstit este simplu: deloc. Singura „realizare” ar fi că transformi foamea într-un soi de sport național. Poate chiar s-ar putea introduce o disciplină nouă la Jocurile Olimpice: „rezistență patriotică prin refuz alimentar”. Cine refuză cele mai multe comenzi, câștigă aurul. Și uite așa, România ar putea să urce pe podium nu prin performanțe, ci prin absurdități ridicate la rang de strategie națională.
Dar dincolo de gluma amară, problema e una serioasă: faptul că asemenea idei sunt rostite de politicieni în funcție. Dan Tănasă nu este un cetățean oarecare care postează aberații pe internet, este un deputat în Parlamentul României. Declarațiile lui nu sunt doar vorbe aruncate la întâmplare, ele contribuie la o atmosferă socială toxică. Atunci când un parlamentar promovează xenofobia, mesajul transmis este că ura împotriva străinilor este o atitudine legitimă. Iar tinerii radicalizați nu fac decât să prindă curaj.
Această idee nu este doar stupidă, ci și periculoasă. Ea nu are nicio logică economică, socială sau morală. Dar are un efect clar: normalizează xenofobia și îi încurajează pe cei care cred că a urî pe cineva doar pentru că este diferit este un act de patriotism. Iar de aici până la violență nu mai e decât un pas.
Ironia maximă este că, prin această „strategie”, românul nu lovește în imigranți, ci în el însuși. Plătește, refuză, pierde banii și rămâne și flămând. Nicio companie nu dă înapoi contravaloarea comenzilor respinse din motive rasiale, iar imigrantul tot își face norma. Așa că cine iese în pierdere? Exact cel care ascultă de sfatul politicianului. Este o rețetă perfectă pentru auto-sabotaj, servită cu un zâmbet cinic de pe băncile Parlamentului.
Un politician responsabil ar trebui să promoveze idei care ajută cetățenii, care le fac viața mai bună, mai sigură, mai prosperă. În schimb, unii preferă să arunce populisme ieftine, care nu rezolvă nimic și care îi expun pe oameni la ridicol. Ideea lui Dan Tănasă nu doar că nu aduce niciun beneficiu real, dar face România de râs. Ne arată ca pe o țară în care xenofobia trece drept program politic și în care patriotismul e confundat cu foamea și pierderea banilor.
Pe cine ar ajuta, așadar, refuzatul comenzilor de la imigranți? Răspunsul este simplu: pe nimeni. Cum ar ajuta România? În niciun fel. Tot ce reușește această idee este să demonstreze cât de jos poate ajunge discursul politic atunci când este construit pe ură și prostie. Și, din păcate, mai arată și ceva mult mai grav: că în loc să combatem xenofobia și radicalizarea, le alimentăm chiar de la vârful.
