Există o vorbă la italieni care spune că „nu există doi fără trei”. După ce liderii europeni au păstrat o tăcere complice privind situația din Gaza și au acceptat tacit atacurile asupra Iranului, acum ne aflăm în fața celui de-al treilea act: ezitarea de a condamna o operațiune militară americană menită să schimbe regimul de la Caracas. Cu excepția câtorva țări care au avut coloană vertebrală – precum Spania, Olanda și Norvegia – majoritatea liderilor noștri au dat-o la întors.
Uitați-vă puțin la spectacolul declarațiilor. Spania a făcut notă discordantă și a condamnat atacul, alături de țările din America Latină, lăsându-și partenerii UE în urmă. În rest? Guvernele europene par incapabile să spună o frază simplă și logică: da, Nicolás Maduro a fost un dictator ilegitim, dar asta nu înseamnă că Statele Unite au dreptul să invadeze o țară suverană pentru a-l da jos, încălcând grav dreptul internațional. E atât de greu de formulat acest adevăr?
Emmanuel Macron, Keir Starmer și Ursula von der Leyen au încercat un fel de echilibristică verbală. Au menționat timid dreptul internațional, dar s-au grăbit să sublinieze că nu plâng după regimul lui Maduro. Alții au fost de-a dreptul ridicoli. Cancelarul german Friedrich Merz a spus că „verifică legalitatea” acțiunii, de parcă ar fi fost vreun dubiu. Iar Giorgia Meloni, care pare să fie tot mai prietenoasă cu Trump, a numit invazia o „autoapărare legitimă” împotriva traficului de droguri. Serios? Autoapărare prin invadarea altei țări?
Vorbim aici despre lideri ai unor democrații liberale, oameni care conduc instituții ce se laudă că pun multilateralismul și legea pe primul loc. De ce sunt atât de ambigui în fața unei încălcări atât de grosolane a regulilor jocului? Chiar dacă lăsăm la o parte moralitatea, această atitudine servește interesului european? Răspunsul scurt e nu. Dar hai să despicăm firul în patru și să vedem de ce.
Există trei explicații posibile pentru această reacție „călduță” a Europei, toate legate de securitate. Și niciuna nu stă în picioare dacă o analizezi cu atenție.
Prima teorie e frica. Ideea că, dacă am condamna atacul SUA, l-am supăra pe Donald Trump, iar el s-ar răzbuna pe Europa. Cum? Prin retragerea trupelor de pe continent sau prin abandonarea Ucrainei. Temerile astea par valide la prima vedere, nu? Doar că scenariul acesta deja se întâmplă, indiferent cât de cuminți stăm noi în bancă. Nu e rezonabil să ne așteptăm ca administrația Trump să-și schimbe cursul doar pentru că noi tăcem mâlc. Am văzut deja o retragere minoră a trupelor americane din România și există semnale clare de la Washington că aliații NATO din Europa ar trebui să se aștepte la o retragere semnificativă până anul viitor. Deci, despre ce vorbim? Răul se produce oricum.
Cât despre Ucraina, hai să nu ne amăgim. De când a venit la putere, Trump a abandonat Kievul în repetate rânduri. L-a umilit public pe Zelenski la Casa Albă, a suspendat temporar ajutorul militar și i-a întins covorul roșu lui Putin în Alaska. În noiembrie, SUA a lansat un plan de 28 de puncte pentru încheierea războiului, scris practic împreună cu Rusia, care echivalează cu capitularea Ucrainei. De fiecare dată, europenii s-au felicitat singuri că l-au „tempereat” pe Trump, dar realitatea e alta. Singurul motiv pentru care Trump nu a forțat încă mâna Ucrainei complet este că Putin nu vrea să oprească războiul, iar Trump nu are nicio intenție să-l preseze. Dacă liderii noștri cred cu adevărat că garanțiile de securitate ale SUA pentru Ucraina ar fi puse în pericol de o critică legată de Venezuela, înseamnă că trăiesc într-o lume paralelă. Sunt, ca să fiu direct, dincolo de orice iluzie.
A doua explicație pentru care Europa stă cu capul plecat are legătură cu Groenlanda. Da, ați citit bine. Schimbarea de regim a lui Trump în Caracas a fost prezentată sub ceea ce președintele american numește „Doctrina Donroe” – o versiune „trumpificată” a vechii Doctrine Monroe din secolul 19. Pe scurt, SUA își revendică dreptul de a acționa ca un hegemon în regiune, forțând America Latină să intre în sfera sa de influență.
Dar această nouă doctrină nu se oprește la granițele Americii de Sud. Ambițiile imperiale ale SUA vizează acum un spațiu geografic care include Europa de Vest și, în special, regiunea autonomă Groenlanda, care ține de Danemarca. Tăcerea Europei privind Venezuela ar putea fi o încercare disperată de a-l îmbuna pe Trump, în speranța că nu va încerca să pună mâna pe Groenlanda. Dar chiar dacă liderii europeni sunt mai vocali în sprijinul Danemarcei, ambiguitatea lor față de Venezuela transmite un semnal de supunere. Și aici e capcana: cu cât țările europene se comportă mai mult ca niște colonii, incapabile să-l înfrunte pe Trump, cu atât vor fi tratate mai mult ca atare. Slăbiciunea invită la agresiune, nu la respect.
Ultimul motiv, și poate cel mai puțin nobil, are legătură cu Venezuela însăși și relația ei cu Rusia. Cu toții știm, și UE a declarat corect, că Maduro e un dictator care a furat alegerile din 2024. Opoziția Europei față de regimul său s-a întărit după invazia Rusiei în Ucraina, având în vedere prietenia dintre Putin și Maduro. La ONU, Venezuela a ținut mereu partea Rusiei. Acum, calculul cinic e simplu: o schimbare de regim la Caracas condusă de SUA ar putea duce la o creștere a producției de petrol venezuelean. Asta ar scădea prețurile globale și ar tăia din banii care alimentează mașinăria de război a lui Putin. Sună bine, nu? Dar sunt acestea motive suficient de bune pentru a nu numi încălcarea dreptului internațional pe numele ei?
Răspunsul este un nu categoric. Sigur, căderea lui Maduro e o lovitură pentru ambițiile globale ale Rusiei, la fel cum a fost și situația din Siria. Asta e o veste bună pentru noi. Totuși, modul în care se întâmplă acest lucru contează enorm. Căderea unui regim, oricât de ilegitim, printr-un atac militar ilegal al unei țări străine și transformarea țării într-un protectorat cvasi-colonial reprezintă o încălcare a normelor de bază pe care se construiește securitatea europeană.
Gândiți-vă puțin la ce înseamnă asta pentru noi. Suveranitatea și independența sunt pilonii pe care stă pacea în Europa. Dacă acceptăm că „cel mai puternic are dreptate” și că granițele sau guvernele pot fi schimbate cu forța, validăm exact viziunea lui Putin despre lume. Este visul Rusiei pentru Europa.
E adevărat, Putin nu are nevoie de permisiunea lui Trump pentru a-și urma planurile. A făcut-o în Ucraina, în Georgia și în Moldova mult înainte ca Trump să-l dea jos pe Maduro. Dar nu există nicio îndoială că, atunci când Trump dă undă verde sferelor de influență – nu doar prin vorbe, ci prin fapte – el legitimează legea junglei. Această lege este muzică pentru urechile dictatorilor precum Putin.
Pentru europeni, să accepte tacit o astfel de viziune nu este doar o problemă de etică. Nu e vorba doar că „nu e frumos”. E vorba că e pur și simplu stupid. Ne tăiem singuri craca de sub picioare. Securitatea Europei depinde de reguli, de tratate, de respectarea legii. Dacă renunțăm la aceste principii pentru a-i face pe plac unui lider imprevizibil de la Casa Albă, ne trezim într-o lume în care singurul argument valid este forța brută. Iar într-o astfel de lume, Europa are cel mai mult de pierdut.
Așadar, data viitoare când auziți un lider european mormăind ceva neclar despre situația din Venezuela, să știți că nu e vorba de diplomație înaltă. E vorba de frică și de o lipsă totală de viziune pe termen lung. Acceptăm un precedent periculos chiar la ușa noastră, sperând că, dacă stăm cuminți, furtuna ne va ocoli. Istoria ne-a învățat însă că furtuna nu ocolește pe nimeni, mai ales pe cei care nu au curajul să-și apere principiile atunci când contează cel mai mult.
