O mamă de 23 de ani care își aruncă de la etaj copiii de 3 și 2 ani nu poate fi decât un monstru. O frază care ne liniștește, pentru că monstrul este cel care a ieșit din forma familiară, așadar nu poate fi ca noi și noi ca el.
Dacă nu ne-am spune asta, ar însemna că trebuie să acceptăm că unii dintre noi, în condiții de viață, context și biografie similare cu ale mamei criminale, am fi aproape de gestul monstruos.
Unul dintre proiectele fondatoare ale Organizației Salvați Copiii România, în anii 1990, a fost Casa ce ferestre deschise de la Timișoara. Aici erau îngrijiți copii abandonați și fără identitate juridică, neînregistrați la naștere. Conceptul este unul simbolic: casa are ferestre deschise, astfel încât comunitatea să vadă copiii, să le cunoască nevoile și astfel să fie empatică și să se pună în mișcare mecanismele de solidaritate, dar ușa închisă, pentru siguranța copiilor.
Ce este aici esențial este comunitatea. Nu există societate funcțională în lipsa valorilor comunitare, iar asta a devenit una dintre tarele României, unde comunitatea este înlocuită cu tribul: îi vedem doar pe cei din propriul trib, pentru care, de multe ori, acceptăm și încălcarea regulilor, ca să se descurce. Altfel, decât să vedem suferința altora pe ferestrele deschise, mai bine întoarcem privirea… [continuare]
Accesați articolul integral pe spotmedia.ro
