Cu toții am văzut ce s-a întâmplat la Alba Iulia. Oameni scoși cu autocarele, strânși cu fluierul și cu promisiuni ieftine, veniți să huiduie Imnul României fix de Ziua Națională. Nu pentru că ar avea ceva real de revendicat, ci pentru că așa li s-a spus. Au venit să facă atmosferă, să țipe împotriva statului pe care pretind că îl iubesc. Și da, mulți dintre ei sunt aceiași care acum câțiva ani se pozau fericiți lângă Dragnea, cu sacoșa în mână și cu o franzelă cu pateu ca premiu. Ce s-a schimbat între timp? Nu mare lucru, poate doar că unii mai au mai puțini dinți, dar aceeași disponibilitate de a fi puși în autobuz și duși unde trebuie.
Și știi ce doare? Nu faptul că au huiduit. Ci faptul că ei chiar cred că sunt patrioți. Da, sunt patrioți. Patrioți care își șterg mucii de tricolor, și asta în timp ce ridică în slăvi exact forțele și națiunile care au vrut mereu România slabă, ruptă și controlată. Rușii, comuniștii, extremiștii maghiari, toți aia care au vrut Transilvania în afara României sunt acum eroi de Facebook pentru o parte din românii care cred că patriotismul înseamnă să țipi mai tare decât ceilalți.
Patriotismul fals – mai periculos decât lipsa lui
E simplu să fluturi un steag. E simplu să urli că iubești România. Greu e să o și înțelegi. Greu e să știi de ce sărbătorim 1 decembrie, de ce există statul român modern, de ce s-a murit pentru Marea Unire. Dacă ai pune o întrebare simplă unui grup din aceia care huiduiau la Alba Iulia – „Ce sărbătorim azi?” – nouă din zece ar ridica din umeri. Dar tot ei ar urla primii „patriot!” și s-ar indigna dacă le-ai spune că n-au idee despre istorie.
Țara asta nu duce lipsă de oameni care sa fluture tricolorul, duce lipsă de oameni care știu ce reprezintă. Nu duce lipsă de steaguri, duce lipsă de coloană vertebrală. Și, din păcate, duce o lipsă uriașă de memorie istorică.
Pentru că dacă ți-ai aminti, dacă ai ști măcar lucrurile de bază, nu ai huidui Imnul României pe 1 Decembrie. Nu ai ajunge să te uiți spre Rusia cu admirație, când exact Rusia s-a împotrivit Unirii și a vrut România mică și ruptă. Nu ai huidui Franța, fără de care Transilvania nu ar fi fost niciodată România ar fi fost a lui Viktor Orbán — exact omul pe care îl ridicați în slăvi acum, mari patrioți “sugeraniști”.
Nu ai regreta comunismul, regimul care a băgat în închisori, a torturat și a omorât oameni care au luptat pentru Unire. Oameni ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu și mii de ofițeri, soldați, intelectuali și țărani care au luptat pentru România Întregită — au murit în pușcăriile comuniste. Nu cei care au vrut să rupă țara, ci cei care au făcut-o posibilă au fost băgați la Sighet, la Aiud, la Gherla, la Jilava, au fost torturați, reeducați, zdrobiți.
Cum poți să te declari patriot și, în același timp, să plângi după un regim care și-a ucis elitele, liderii și arhitecții Marii Uniri? Cum poți să sărbătorești 1 Decembrie și să ai în același timp nostalgii după dictatura care a călcat în picioare exact fundamentul acestei zile?
Cum am ajuns să iubim exact ce ne-a distrus
Cu toții știm oameni care spun azi că „pe vremea lui Ceaușescu era bine”. Care regretă lipsa libertății ca pe o poezie. Care uită că existau pușcării politice, foamete, umilință, cenzură. Când îi întrebi de ce le-a plăcut, îți răspund simplu: „era liniște”. Asta înseamnă pentru ei normalitate. Liniște. Fără proteste, fără întrebări, fără libertate, fără dreptul de a gândi.
Și cu același tip de logică, acum aplaudă Rusia. Aplaudă un stat care a încercat să împiedice Unirea, un stat care a vrut și vrea Basarabia ruptă pentru totdeauna, un stat care a pus presiune istorică pe existența României moderne. Iar aceiași oameni huiduie Franța – fără de care Marea Unire din 1918 nu ar fi existat. Fără susținerea franceză în tratatele internaționale, Transilvania nu ar fi fost România.
Dar cine să le spună asta? Cine să le explice? Când nu avem educație istorică și când politica joacă pe emoție, nu pe informație, ajungem să trăim acest paradox grotesc: cei mai vocali „patrioți” sunt exact cei care susțin tot ce a sabotat România de-a lungul istoriei.
Oile nu sunt vinovate că behăie, ci că nu vor altceva
Nu e doar o jignire să îi numești „oile duse la Alba Iulia”. E o radiografie. Oile nu gândesc unde merg. Nu se întreabă de ce. Merg unde le duce păstorul pentru că altă opțiune nu există în mintea lor. Și aici este tragedia: un popor care nu se întreabă „de ce?” nu are cum să evolueze.
De aceea România are încă sute de mii de oameni care votează fără să înțeleagă. Care cred că ajutorul social este dreptul suprem. Care nu știu că tricolorul nu se poartă doar la protest, ci se respectă prin acțiuni, valori, educație. Când patriotismul devine spectacol, devine prostie organizată.
S-a strigat că România e vândută. Dar cui?
Dacă îi asculți pe cei din stradă, România e vândută la UE, vândută la Washington, vândută la globaliști. De fapt, România e vândută la prostie. La manipulare. La ură. România nu e ruptă în două de geopolitică, ci de ignoranță. Asta e realitatea.
Ne bântuie aceeași mentalitate de acum 30 de ani: „Nu vrem schimbare, vrem să fie ca înainte”. Iar asta e exact ce îi ține pe unii la putere și pe ceilalți captivi. De asta mii de oameni pot fi urcați în autocare ca turmele și duși să huiduie imnul. Pentru că pentru ei nu contează sensul, ci momentul. Strigăm? Strigăm. Huiduim? Huiduim. Ne filmăm? Punem pe Facebook. Gata, suntem patrioți. S-a bifat.
România nu duce lipsă de tricolor, duce lipsă de rușine
Poate că e cea mai grea propoziție din tot textul, dar merită spusă. Nu mai avem rușine. Nu mai avem jenă publică. Nu mai există simțul ridicolului. Să huidui Imnul României pe 1 decembrie ar fi fost de neconceput acum 20 de ani. Azi se filmează cu mândrie și se pune pe TikTok.
Am ajuns să confundăm zgomotul cu curajul. Să credem că forța stă în strigăt, nu în argument. Să înlocuim educația cu opinia. Și opinia cu haita.
Dacă vrei dovada cea mai clară, uite-o: cei care huiduiau imnul țării azi se cred patrioți. Repet: huduitorii Imnului României se cred patrioți. E absurd, dar real.
Ce facem cu țara asta dacă ne batem joc de ea cu steagul în mână?
Poate că nu ne place tonul dur, dar uneori trebuie spus tranșant: nu poți iubi România dacă urăști tot ce a făcut-o România. Nu poți apăra țara fluturând un steag fără să știi ce înseamnă acel steag. Patriotismul care nu are cultură în spate nu e patriotism, e zgomot.
Și aici e punctul critic în 2025: avem români care se cred patrioți pentru că fac gălăgie, dar nu au memorie. Au slogan, dar nu au idee. Au indignare, dar nu au argument. Ei nu apără România, o folosesc pe post de decor pentru furie.
Patriotismul real începe în minte, nu în gât
Dacă vrem o țară pe care să o respectăm cu adevărat, trebuie să învățăm să o înțelegem. Nu să o strigăm. Nu să o huiduim când ne convine. Nu să strigăm „trădare” când, de fapt, nici nu știm ce s-a trădat.
Patriot nu e cel cu steagul cel mai mare. Patriot e ăla care știe de ce îl poartă. Patriot e cel care a citit două pagini de istorie înainte să iasă în stradă. Patriot e cel care nu uită că Rusia a vrut să rupă România, că Franța ne-a susținut, că România Mare nu e un accident.
Patriot e cel care e capabil să se uite în oglindă și să spună: „Am greșit.” Nu cel care urlă fără să asculte.
