Nicușor Dan, matematicianul care trebuia să fie simbolul unei Românii cinstite, a reușit să rostească o frază care bate orice problemă de logică: „magistrații din România au muncit anii aceștia de două, trei ori mai mult decât omologii lor din țări europene”. Să nu fim ipocriți, nu e prima dată când un politician spune prostii, dar e prima dată când un președinte aflat la început de mandat apără, cu un aer serios și aproape admirativ, o castă care trăiește din privilegii și dosare prescrise.
Muncesc mai mult, dar pentru cine? Pentru cetățeni? Nu, pentru mafioți. Că dacă muncești triplu și totuși Ion Iliescu moare liniștit, neatins de justiție în dosarul Revoluției vreme de 35 de ani, dacă mineriada din 13-14 iunie zace nefinalizată, dacă la șapte ani de la 10 august nici măcar urmărirea penală nu e gata, atunci munca asta e o comedie neagră. Dacă muncești triplu și după opt ani dosarul lui Secureanu, managerul spitalului Malaxa care fura zilnic din casierie, e reluat de la zero, înseamnă că sistemul nu e doar prost, ci sabotat din interior. Dacă muncești triplu și 50 de milioane de euro din dosarul Voiculescu nu sunt recuperați, ba chiar recuperarea e suspendată, atunci pentru cine îți rupi spinarea? Dacă muncești triplu și ridici sechestrul în dosarul Nordis, dacă la 30 de milioane de euro mită în dosarul lui Vanghelie ajungi la prescripție, dacă alte sute de dosare de corupție se prescriu sau prejudiciile nu se mai recuperează, atunci rezultatul muncii tale nu e justiție, ci parodie.
Și, ca să nu ne facem de râs doar în fața noastră, ne-am făcut de râs și în fața lumii întregi cu frații Tate. Arestați cu surle și trâmbițe pe 30 decembrie 2022, în prag de Anul Nou, sub acuzații de trafic de persoane, viol și grup infracțional organizat, au fost prezentați drept trofeul justiției române. Doar că dosarul s-a împotmolit rapid, tribunalul a găsit „nereguli procedurale”, iar cei doi au fost eliberați și au început să plece și să revină în România după bunul plac, ca niște turiști cu imunitate diplomatică. Ancheta nu a mai produs nimic concret, în afară de un spectacol penibil care a făcut înconjurul presei internaționale și ne-a pus eticheta de stat incapabil să ducă un caz până la capăt. Dintr-o demonstrație de forță am ajuns într-un circ ieftin, o rușine internațională pe care Nicușor Dan o trece sub tăcere, dar despre care străinii își amintesc râzând.
Să ne înțelegem: nu mă deranjează volumul de muncă al unui judecător. Mă deranjează că muncește triplu ca să prescrie, ca să piardă, ca să ridice sechestre, ca să amâne procese, ca să transforme actul de justiție într-o bătaie de joc. Și mă revoltă că președintele țării, în loc să vorbească despre reforma justiției, despre responsabilitatea magistraților, despre recuperarea prejudiciilor, preferă să le cânte ode pentru cât de tare „muncesc”.
Iar dacă tot suntem la statistici, hai să ne uităm la CEPEJ: România are 24 de judecători la 100.000 de locuitori, Franța are 11,5. Și totuși, în Franța se fac anchete serioase, se finalizează dosare, corupții intră la închisoare. La noi, cu dublu număr de magistrați, avem dublu pensii speciale și zero rezultate. Concluzia e simplă: dacă muncești triplu și produci nimic, ori ești incompetent, ori ești corupt. În ambele cazuri, nu meriți aplauze, ci reformă.
Magistrații protestează pentru că se cer mai puține privilegii și mai multă muncă. Iar Nicușor Dan le dă apă la moară. Îi vezi în robe, cu pancarte, apărându-și dreptul la pensii speciale de parcă ar fi ultima redută a statului de drept. În timp ce oamenii de rând așteaptă ani de zile pentru un termen într-o cauză civilă banală. Eu am așteptat un an și jumătate. Și mi se spune acum, de la Cotroceni, că oamenii ăștia trag la jug de trei ori mai mult decât europenii. Îmi vine să-l invit pe președinte să stea lângă mine în sala de judecată, pe scaunul de lemn, să vadă cât de tare „trag”.
Trist este că Nicușor Dan pare să creadă că apărarea privilegiilor unei caste este o datorie prezidențială. Că „România cinstită” pentru care a candidat se reduce la România magistraților bine plătiți și prost organizați. Nu, domnule președinte. România cinstită e aia în care hoții sunt condamnați, în care banii furați se întorc la buget, în care nu mai există caste privilegiate și dosare prăfuite.
Și nu pot să nu observ cât de repede a ajuns Nicușor Dan să semene cu Iohannis. Aceleași consilii moștenite, aceeași tăcere apăsătoare, aceeași grijă să nu deranjeze „sistemul”. Îți vine să crezi că la Cotroceni există un aparat de clonare care scoate pe bandă rulantă președinți de carton.
Dacă ar fi vrut, putea să facă altceva. Putea să vorbească despre cum repartizarea dosarelor este inechitabilă, despre cum sistemul e croit pentru ineficiență, despre cum Parlamentul, Ministerul Justiției, CSM și CCR au transformat justiția într-o glumă proastă. Putea să pună presiune, să ceară schimbare. Dar nu, a ales să devină avocatul magistraților privilegiați, lăsând în urmă milioanele de români care așteaptă dreptate.
Și nu e prima oară când Nicușor Dan relativizează problemele grave. A spus că rasismul e inacceptabil, dar tot el a retrimis o lege pentru că „nu definea exact” ce înseamnă legionar sau fascist, dând semnalul că legea e prea aspră. Între timp, prin București defilează extremiști, livratorii asiatici sunt bătuți pe stradă, iar internetul se umple de propagandă pro-rusă. La fel și cu magistrații: în loc să vorbească despre ineficiență, vorbesc despre volumul de muncă. În loc să ceară rezultate, apără privilegii.
Românii nu l-au votat pentru asta. Nu l-au votat ca să fie avocatul unei caste de magistrați care se plâng de pensii, dar prescriu dosare de corupție. Nu l-au votat ca să relativizeze extremismul. L-au votat pentru că au vrut un președinte care să se bată cu corupția, cu mafia transpartinică, cu haosul organizat. Un președinte care să pună cinstea înaintea hoției, mintea înaintea prostiei, munca înaintea șmecheriei.
Și totuși, ce avem acum? Un președinte care aplaudă magistrații privilegiați și tace când România se face de râs internațional.
