În viața și opera lui Mihai Eminescu, femeia a avut un rol important. În bună tradiție a antitezei romantice, aceasta a fost înfățișată fie în ipostază angelică, fie demonică. Destul de just, dacă ne gândim și la realitatea psihologico-socială: există femei bune și femei rele, ba chiar mai mult, în cadrul aceluiași individ, există porniri pozitive și altele negative, deoarece nimeni nu poate fi mereu bun, după cum nu poate fi mereu rău.
Acest amestec complicat de moralitate și imoralitate, de virtute și viciu, a fost cel mai bine redat probabil de Dostoievski, în persoana unei Katerina Ivanovna (tipul femeii inteligente, frumoase, dar arogante și reci ca o stană de piatră), sau a Grusenkăi (petrecăreață, jovială, dar capabilă de sacrificiu și profunzime), sau, în cel mai înalt grad, de Sonia Marmeladova, din “Crimă și pedeapsă” (prostituata de nevoie, pentru a-și scăpa din mizerie mama vitregă și frații, crinul cel alb căzut în noroi, altruistă, iertătoare, neluând seama la nevoile și durerile proprii).
La Eminescu, în afara unor portrete poetice ale Femeii-iubită, întâlnim portretul mamei, Raluca Eminovici, de care el a fost extrem de atașat, de mic copil (“O, mamă, dulce mamă”). Din biografia sa, mai aflăm și de imaginea plină de abnegație a uneia din surori, Henrieta, care l-a îngrijit când a fost foarte bolnav, spre sfârșitul vieții, deși ea însăși era suferindă (se deplasa cu mare greutate, în cârje, din pricina unei poliomielite)…
Accesați articolul integral pe
