Probabil ai urmărit și tu ce s-a întâmplat zilele astea în Polonia, pentru că e genul de situație care îți arată imediat diferența dintre un politician care vânează voturi și un om de stat. Totul a plecat de la Wlodzimierz Czarzasty, președintele Seimului polonez, care acum trei zile a spus clar: „nu voi susține nominalizarea la Premiul Nobel pentru Pace pe Donald Trump pentru că nu-l merită”. Ba mai mult, a adăugat că Trump urmărește o politică tranzacțională care destabilizează organismele internaționale.
Imediat, ambasadorul SUA la Varșovia, Tom Rose, a reacționat extrem de dur pe Twitter, într-un stil care seamănă mai mult cu un ultimatum: „Începând de acum, nu vom mai avea niciun fel de relații, contacte sau comunicări cu președintele Seimului Czarzasty, ale cărui insulte scandaloase și neprovocate la adresa președintelui Trump l-au transformat într-un obstacol serios în calea relațiilor noastre excelente cu prim-ministrul Tusk și guvernul său. Nu vom permite nimănui să dăuneze relațiilor dintre SUA și Polonia și nici să-l disprețuiască pe Donald Trump, care a făcut atât de multe pentru Polonia și poporul polonez.”
Dacă te gândești că polonezii s-au speriat, având în vedere că peste jumătate din armamentul lor e american, te înșeli amarnic. Premierul Donald Tusk i-a răspuns imediat ambasadorului: „Domnule ambasador Rose, aliații ar trebui să se respecte reciproc, nu să-și dea lecții unii altora. Cel puțin așa înțelegem noi, aici în Polonia, parteneriatul.” Iar când ambasadorul a insistat, spunând că mesajul lui Tusk a fost probabil trimis din greșeală și că de fapt era adresat lui Czarzasty, a intervenit fostul vice-premier Roman Giertych cu o scrisoare care ar trebui predată la școlile de diplomație.
Giertych i-a scris negru pe alb: „Stimate domnule ambasador, poziția dumneavoastră de a nu menține relații cu Włodzimierz Czarzasty, care a fost ales de o majoritate parlamentară reprezentând majoritatea polonezilor, este pur și simplu scandaloasă. Vremurile în care ambasadorii dictau polonezilor cine ar trebui să ocupe ce funcție în Polonia s-au terminat și nu se vor mai întoarce niciodată. Dorim relații bune cu Statele Unite, dar reprezentanții dumneavoastră nu vor alege autoritățile Republicii Polone pentru noi.” Omul a mers mai departe și a comparat dorința lui Trump de a primi Nobelul cu pretențiile lui Nero, spunând că eforturile acestuia, în timp ce se afișează cu Putin, sunt penibile. I-a transmis scurt ambasadorului: „Dacă nu vă plac autoritățile poloneze, vă rugăm să vă schimbați locul de muncă.”
Acum, hai să facem un exercițiu de imaginație și să ne mutăm puțin în curtea noastră. Ce crezi că s-ar întâmpla în România dacă un om politic de la noi ar avea curajul să spună lucrurilor pe nume așa cum au făcut polonezii? Să zicem că un lider precum Radu Miruță, din postura de ministru, ar ieși public cu o declarație de tipul celei făcute de Giertych, apărând demnitatea țării în fața unor presiuni externe.
Îți spun eu ce s-ar întâmpla, pentru că îi cunoaștem prea bine pe ai noștri. Imediat ar sări la gâtul lui cei de la PSD, cu corul lor de analiști, cerându-i demisia pe motiv că „strică relațiile cu partenerul strategic”. Ar urla că ne punem în pericol securitatea națională pentru că nu am știut să tăcem și să înghițim. Iar cei de la AUR, marii „suveraniști” de carton, ar fi primii care ar încerca să profite politic. Deși ei se bat cu pumnul în piept că iubesc țara, am vedea imediat cum pentru putere sunt în stare să vândă România oricui. Dacă nu le iese cu Rusia, ar încerca imediat să se pună bine cu America, doar ca să pară ei frecventabili, sacrificând orice urmă de principiu.
În România, avem o lașitate strategică adânc înrădăcinată. La noi, dacă un ambasador ridică tonul, politicienii încep să se scuze și să se calce în picioare care să ajungă mai repede la ambasadă cu un buchet de flori. Nu avem acea unitate pe care au arătat-o polonezii. Gândește-te că Giertych este adversar politic al lui Czarzasty, și totuși i-a luat apărarea. La noi, dacă un ministru dintr-un partid ar fi atacat de un oficial străin, restul clasei politice s-ar bucura și ar mai pune și ei o lopată de pământ peste el, sperând să-i ia locul.
Ne lipsește cu desăvârșire acea categorie de oameni de stat. Avem destui oameni în stat, care ocupă scaune și încasează salarii, dar care nu înțeleg ce înseamnă să promovezi interesele României cu demnitate. Când te uiți la Zelenski, care din mijlocul unui război nu se teme să critice marile puteri când acestea greșesc, sau la polonezii care își pun ambasadorii la punct, realizezi cât de mult avem de săpat până să dăm de lideri adevărați.
Dacă vrem să contăm cu adevărat pe plan internațional, trebuie să ieșim din mentalitatea asta de „situație complicată” sau „haideți să nu supărăm pe nimeni”. Demnitatea nu se negociază și nici respectul aliaților nu se câștigă stând în genunchi. E timpul să cerem de la cei care ne conduc un pic mai mult curaj și mai multă coloană vertebrală, pentru că altfel vom rămâne mereu doar cei care primesc lecții, nu cei care participă la deciziile importante.
