Să ne lămurim de la bun început: Elena Lasconi NU poate să bage România în război, nici măcar dacă și-ar dori asta (și, serios, cine crede că Lasconi are ambiții de general Napoleon?). Președintele României nu e un fel de stăpân absolut al țării, care zice „hai la război” și toată lumea sare la arme. Nu suntem într-un film prost cu conspirații. Președintele are atribuții clar delimitate, iar deciziile de asemenea amploare se iau într-un cadru instituțional, nu în sufrageria Cotroceniului, pe principiul „azi ne războim”.
Dar partea cu adevărat tristă nu este lipsa de putere a unui eventual președinte Lasconi de a „băga țara în război”. E faptul că unii oameni chiar cred aberația asta fără să își miște degetul mic să caute un minim de informații. Efectul de turmă e aici în toată splendoarea lui. Apare cineva ca Simion, Șoșoaca și alți așa ziși „suveraniști”, spun o prostie cât casa – „Lasconi ne bagă în război!” – și dintr-o dată toată lumea panicată strigă „vai, vai, ce ne facem?”. Nimeni nu verifică, nimeni nu se întreabă dacă e măcar logic.
Cum ajungem aici? Simplu. Lenea intelectuală combinată cu o încredere oarbă în ce spune vecinul, influencerul sau tipul de pe Facebook sau Tik Tok care postează teorii dubioase. Dacă cineva mâine ar spune că Lasconi e vinovată pentru ploile din noiembrie, probabil am vedea deja comentarii pe rețele sociale cu „așa e, mi-a zis mie un prieten bine informat”. E același tipar: oamenii preferă să creadă orice bombă emoțională decât să deschidă un Google sau o carte sau și mai bine: Constituția României. De ce să gândești, când e mai simplu să urmezi turma?
Și hai să fim sinceri, dacă se ia cineva după gura lumii fără să gândească, problema nu e la „Lasconi” sau la cine candidează, problema e la acei oameni care își trăiesc viața ghidați de panică și ignorare voluntară a realității. Așa apar toate miturile astea ridicole – nu din acțiuni reale, ci din imaginația neobosită a celor care preferă să audă ceva dramatic decât să accepte că poate lumea e, de fapt, mai banală decât cred.
Poate în loc să ne panicăm despre războaie inventate, ar fi mai sănătos să ne educăm puțin și să verificăm ce vorbim. Și dacă tot e vorba de efectul de turmă, poate ar fi cazul să găsim o turmă mai deșteaptă, care știe să folosească logica înainte de a alerga pe dealuri strigând „Lasconi ne-a trimis la arme”.
Nu, Lasconi nu te poate băga în război. Și nu, nici măcar dacă ar avea o zi proastă sau dacă ar vrea să dea un spectacol televizat cu tancuri pe fundal. De ce? Pentru că, ghici ce, România are o Constituție, legi și o grămadă de instituții care trebuie să își dea acordul pentru așa ceva. Președintele în România (nu suntem Rusia, cel puțin nu încă) nu e un mic tiran care decide singur când și unde trimite soldați – lucrurile sunt mai complicate decât „hai să mergem la război”.
Dacă, prin absurd, ar apărea o situație unde România ar trebui să ia în considerare un conflict armat, iată cum ar decurge procedura:
- Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT), unde președintele are un rol important, dar nu decide de unul singur, ar trebui să analizeze situația. Membrii CSAT, adică premierul, miniștrii relevanți și alți oficiali, ar discuta și ar lua o decizie colectivă. Lasconi nu poate să ridice mâna și să zică: „Așa facem, pentru că zic eu.”
- Dacă CSAT decide că există motive serioase pentru o implicare militară, decizia merge mai departe la Parlament, care trebuie să voteze pentru sau împotriva acestei măsuri.
- Și pentru că România e membră NATO, orice conflict ar implica și consultări internaționale, nu doar o decizie locală.
Așadar, Lasconi, sau oricine altcineva ar fi președinte, ar avea atâta putere de a „băga România în război” cât are un șofer de taxi să decidă mersul trenurilor. Dar, evident, e mai ușor să crezi o prostie panicardă decât să te interesezi cum funcționează statul.
România nu poate pleacă la război de capul ei, cum își imaginează unii care cred că țara funcționează pe principiul „ce chef are președintele azi”. Sunt doar două scenarii clare în care România ar putea ajunge implicată într-un conflict armat: 1. dacă suntem atacați de o altă țară, ceea ce înseamnă că ne apărăm, nu că ne ducem să ne băgăm unde nu ne fierbe oala, și 2. aplicarea articolului 5 NATO, unde o agresiune împotriva unui stat membru activează solidaritatea alianței. Și asta nu e o decizie locală luată în secret la Cotroceni, ci rezultatul unui proces colectiv al celor 31 de membri NATO.
Dar nu, unii refuză să accepte realitatea. Mai simplu e să-și imagineze că Lasconi, sau oricine altcineva, se trezește dimineața și zice: „Azi am chef să bag România în război.” Probabil cred că președintele poate semna un bilet de voie pentru armata română, ca un profesor care dă pauză extra la oră. Să fie clar: România e legată de tratate și reguli stricte, iar un conflict nu se decide pe bază de mofturi. În schimb, cei care își mănâncă unghiile de frică la fiecare speculație nerealistă n-au deranjat nici măcar Google să vadă cum funcționează lucrurile.
