Sincer, nu știu cum e la tine, dar pe mine a început să mă doară capul de la atâta gălăgie. Oriunde te uiți – fie că deschizi televizorul la știri, fie că dai scroll pe TikTok – e plin de oameni care urlă.
Se bat cu pumnul în piept, flutură steaguri și confiscă termeni care, până la urmă, sunt ai noștri. Patriotism. Suveranitate. Națiune. Sunt vorbe grele, care ar trebui să ne unească. Dar parcă au devenit bâte cu care ne dăm în cap unii altora în fiecare zi.
Vreau să fim foarte clari: ce se întâmplă acum nu e o simplă întâmplare. Confuzia asta e făcută cu mâna. Se aruncă intenționat cu praf în ochi pentru ca noi să nu mai înțelegem nimic. Vor să amestecăm iubirea sinceră de țară cu ura față de vecini.
Scopul lor nu e să rezolve problemele reale, ci să ne țină nervoși și dezbinați. Eu unul, după atâția ani de presă în care am văzut tot felul de campanii, refuz să mai înghit gălușca asta. Nu scriu ca să dau lecții, ci pentru că m-am săturat de prosteală.
Cred că nici tu nu vrei să fii luat de naiv. Așa că hai să lăsăm puțin textele oficiale și să vorbim pe bune despre marea cacealma care ni se pregătește. E timpul să vedem exact cu ce avem de-a face și cine profită de pe urma furiei noastre.
Patriotismul nu e despre cât de tare strigi
Hai să o luăm cu începutul. Mă refer la patriotismul ăsta pe care îl tot auzim invocat peste tot. Dacă te iei după cei mai vocali dintre noii „lideri” de pe internet, ai zice că a fi patriot înseamnă să faci scandal.
Cu cât urli mai tare că îți iubești țara, cu atât ești mai român. Cel puțin așa pare din afară. Dar noi doi știm că lucrurile nu stau deloc așa în viața reală. Patriotismul adevărat e mult mai tăcut și mai așezat.
În esență, e un atașament firesc față de locul în care trăiești și față de oamenii de lângă tine. Un patriot e omul ăla care nu aruncă chiștocul pe jos când merge pe stradă. E cel care își plătește dările la timp, chiar dacă poate înjură printre dinți când o face.
Mai înseamnă respectul pentru lege și pentru instituții. Știu, sună pompos, dar gândește-te puțin. Le respectăm nu pentru că sunt perfecte, ci pentru că înțelegem că, fără reguli, ne mâncăm între noi. Patriotismul e, până la urmă, grija pentru cel de lângă tine. E solidaritate când e greu, nu dezbinare.
Și mai e ceva ce „patrioții de profesie” uită mereu sau se fac că nu pricep. Nu ai nevoie de dușmani imaginari ca să-ți iubești țara. Nu trebuie să urăști pe nimeni – nici pe unguri, nici pe americani, nici pe bruxellezi – ca să ții la România.
Există o diferență uriașă între loialitatea față de ai tăi și isteria identitară pe care o vedem la TV. Loialitatea înseamnă să pui umărul să construiești ceva, fie că e o școală sau un gard. Isteria înseamnă doar să cauți vinovați pentru că nu s-a construit nimic.
România e deja suverană, doar că unii se fac că uită
Să trecem la celălalt termen abuzat: suveranismul. Aici e o ceață și mai mare, întreținută cu bună știință. Dacă dai la o parte zgomotul de fond, suveranismul este o idee politică firească și necesară.
Nu e nimic greșit în a vrea să decizi pentru tine. Suveranitatea înseamnă, simplu spus, dreptul comunității noastre de a lua decizii democratice. E libertatea de a ne stabili singuri regulile și prioritățile, aici, acasă.
Dar hai să fim onești până la capăt. România zilelor noastre este deja un stat suveran. Chiar este. Nimeni, dar absolut nimeni, nu ne obligă să luăm decizii împotriva interesului nostru. Asta e o minciună rostogolită ca să ascundă incompetența unora.
Legile se votează la București, în Parlamentul nostru. Guvernul e la Palatul Victoria. Când se ia o decizie care nu ne convine, nu e pentru că a venit un ordin secret de afară. E pentru că reprezentanții noștri au ridicat mâna și au votat așa.
De multe ori, politicienii dau vina pe „străini” sau pe „Bruxelles” doar ca să se spele pe mâini. E mult mai simplu să zici că „ne-au obligat alții” decât să recunoști că ai negociat prost sau că nu ți-ai făcut temele.
Adevărul e că avem dreptul să spunem „nu” și o facem când e cazul. Faptul că suntem într-o alianță e o alegere pe care noi am făcut-o, nesiliți de nimeni, pentru că ne este mai bine așa.
Poți să fii parte din structuri europene și să îți păstrezi demnitatea. Suveranitatea se exercită prin prezență și prin greutatea cuvântului tău. Nu trebuie să stai cu capul plecat, dar nici să te izolezi voluntar.
Marea păcăleală de azi e confuzia dintre autonomie și izolare. Autonomia înseamnă control asupra propriilor decizii, iar România este autonomă chiar dacă face parte din alianțe politice, militare sau economice. Izolarea, spre care ne împing unii, înseamnă doar să rămâi singur. Iar o țară singură e mult mai vulnerabilă, nu mai suverană.
Cum ne este furat suveranismul de sub nas
Aici intervine marea șmecherie. Dacă noi suntem deja suverani, de ce se face atâta gălăgie? Pentru că termenul a fost deturnat. Ce vedem noi acum în spațiul public nu e suveranism real. E doar o coajă goală.
Au luat un concept serios și l-au golit de tot ce însemna politică și soluții concrete. Nu mai auzi planuri economice, nu mai vezi strategii de negociere. Totul a fost înlocuit cu lozinci despre cum „alții” ne vor răul.
În loc să vină cu proiecte, vin cu nervi. Au înlocuit discuția așezată despre legi sau bugete cu emoție pură și mult resentiment. E mult mai ușor să agiți lumea spunând că „cineva ne fură țara” decât să explici cum repari un sistem sanitar.
Suveranismul a fost transformat într-un instrument de panică. Nu mai e despre ce putem face noi bun, e despre ce presupun ei că ne fac alții rău. Se apasă pedala fricii la maximum în fiecare seară.
Ni se spune să ne temem. Frica să nu dispărem, frica să nu fim „colonie”, frica de orice e diferit. Această mobilizare prin spaimă e o tactică veche, dar funcționează perfect când oamenii sunt îngrijorați de ziua de mâine.
Și frica asta prinde, din păcate. Dar să fim lucizi. Această panică nu ne pune mâncare pe masă și nu ne face drumuri. Doar le aduce lor voturi și audiență, în timp ce noi rămânem și mai confuzi și mai învrăjbiți unii împotriva altora.
„Suveranismul” după chipul și asemănarea lor: Șoșoacă, Simion, Georgescu
Hai să vorbim pe bune despre cine face cel mai mult zgomot acum: Șoșoacă, Simion, Georgescu și restul găștii. La ei, „suveranitatea” asta sună a ceva foarte ciudat.
Dacă te uiți atent la ce zic, pare că doar ei și fanii lor sunt „poporul”. Restul? Restul parcă nici n-am conta. La ei, să fii român vine cu condiții scrise mărunt la subsol.
Trebuie să gândești fix ca ei. Dacă îndrăznești să ai o întrebare sau o altă părere, gata. Nu mai ești de-ai noștri. Ești pus imediat la zid, ești făcut „vândut” sau „trădător”.
Asta mă sperie cel mai tare: regula la ei e excluderea. Nu încerci să aduni oamenii la un loc, ci vrei să scapi de cei care nu-ți plac. Dacă nu ești în „secta” lor, ești automat dușman.
Și mai e o chestie pe care sigur ai observat-o. Am ajuns să credem că dacă cineva urlă, jignește și face circ, înseamnă că e sincer. Că e „autentic”. Dar de când nesimțirea a devenit o calitate de lider?
Sincer, dincolo de circul ăsta, dacă dai volumul mai încet, rămâne liniște. Nu auzi soluții. Nu auzi cum o să fie viața noastră mai bună concret, cu cifre și planuri.
Totul e doar o poveste despre cine e dușmanul și cum ne apără ei de bau-bau. Și, fără să ne dăm seama, ne împing spre o zonă urâtă, unde contează doar cine dă mai tare cu pumnul în masă, nu cine are dreptate.
Ce ascunde, de fapt, acest „suveranism” de carton
Să știi că, dacă stai să îi asculți cu atenție pe Șoșoacă, Simion sau Georgescu, îți dai seama de o chestie dubioasă. La ei, iubirea de țară vine la pachet cu o listă lungă de oameni pe care trebuie să îi urăști.
Practic, ca să fii „suveranist” în mintea lor, nu e de ajuns să ții cu România. Trebuie să îndeplinești niște condiții, să treci un fel de test de puritate. Iar testul ăsta e plin de chestii urâte, mascate sub cuvinte frumoase despre tradiție.
În primul rând, trebuie să fii xenofob. Dar nu oricum, ci țintit. Au făcut o obsesie pentru nepalezi, srilankezi și vietnamezi. Oamenii ăia vin să muncească unde nu mai avem noi forță de muncă, pe șantiere sau în restaurante. Dar ei îi prezintă ca pe un pericol mortal.
Ți se spune zi de zi că „ne înlocuiesc populația”, că ne pierdem fibra națională. E o metodă ieftină să bage frica în tine când vezi un curier Glovo pe stradă. În loc să vorbim de economie, vorbim de cum ne „cotropesc” niște oameni amărâți.
Și știi ce e de o ipocrizie maximă? Că asta e exact, dar exact, ceea ce fac milioanele de români plecați în Italia, Spania sau Germania. Și ai noștri muncesc din greu printre străini ca să trimită un ban acasă, la copii.
Cum să îi arăți cu degetul pe oamenii ăștia când noi suntem un popor de emigranți? Cum să îi urăști pe nepalezi că vor o viață mai bună, când frații și verii noștri fac același lucru în Vest? E o lipsă totală de omenie.
Apoi, pachetul include obligatoriu rasismul. E ăla finuț, pe care poate nici nu-l observi din prima, ascuns sub preșul „ordinii”. Nu zic pe față că au ceva cu alte rase, că dă prost. Dar îți dau mereu de înțeles că unii sunt mai buni doar pentru că s-au născut aici și arată într-un anumit fel.
Nu poți să fii „patriot” la ei în gașcă dacă nu ești și homofob. Asta e condiție de bază. Trebuie să ai un inamic imaginar care îți fură copiii. Homofobia e folosită ca un fel de bilet de intrare în clubul lor. Dacă dai în minoritățile sexuale, ești validat, ești considerat „sănătos” și „creștin”.
Și, bineînțeles, cireașa de pe tort: „sorosismul”. Ai observat? Orice nu le convine, gata, e mâna lui Soros sau a „ocultei”. E eticheta supremă. E conspirația perfectă prin care maschează, de fapt, un antisemitism vechi.
Nu mai contează argumentele logice. Dacă zici ceva de bine de Europa, de justiție sau de modernizare, ești automat etichetat ca „sorosist” sau „vândut”. Nu trebuie să dovedească nimic, doar aruncă cu noroi și zic că „se știe”.
Tot cocktailul ăsta toxic e completat de o nostalgie periculoasă. Încep să reabiliteze figuri și simboluri legionare, zicând că au fost „eroi”. Ne împing încet-încet spre un naționalism de tip etnic, foarte aproape de ideile fasciste.
Deci, trăgând linie, oferta lor e simplă: ca să fii un bun român în ochii lor, trebuie să fii un om plin de ură. Trebuie să te temi de nepalezi, să disprețuiești tot ce e diferit și să crezi că cineva cu bani mulți stă într-un birou și complotează împotriva ta personal. Asta nu e suveranitate, e doar nevroză.
Unde tragem linia între iubirea de țară și ură
Hai să fim realiști și să tragem o linie groasă. Trebuie să facem o distincție foarte clară între patriotismul curat, pe care îl simțim cu toții, și acest tip de „suveranism” toxic. Nu sunt același lucru, oricât ar încerca ei să le amestece în malaxorul propagandei.
Să nu cădem în capcana de a crede că, dacă nu urli alături de ei, nu îți iubești țara. E fix pe dos. A respinge acest discurs al urii nu înseamnă lipsă de loialitate față de România.
Dimpotrivă, înseamnă că îți pasă suficient de mult de țara asta încât să nu vrei să o vezi izolată, speriată și învrăjbită. Înseamnă că vrei o Românie respirabilă, în care să ne creștem copiii fără frica drobului de sare.
Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți vinovat sau „mai puțin român” doar pentru că nu vezi conspirații la fiecare colț. Sau pentru că nu ai nimic cu niște muncitori străini care își câștigă pâinea cinstit.
Avem nevoie disperată de onestitate intelectuală. Cuvintele au putere, iar dacă le lăsăm să fie confiscate de impostori, pierdem ceva important din identitatea noastră. Patriotismul nu e proprietatea privată a niciunui partid și a niciunui lider vocal.
E la noi, la oamenii obișnuiți. Iubirea de țară se dovedește prin fapte bune, prin muncă și prin bun-simț, nu prin cât de tare poți să urăști pe cineva diferit de tine. Până la urmă, rămâne doar la noi să alegem ce fel de Românie vrem să avem mâine, după ce se oprește tot zgomotul de la televizor.
