În 2025, Crin Antonescu a revenit în politică fix așa cum a făcut-o mereu: fără să-l fi chemat cineva. PSD și PNL, în cel mai absurd parteneriat post-2020, decid că el este candidatul ideal pentru funcția de președinte. Nu pentru că ar fi cerut poporul, nu pentru că ar fi cerut măcar propriii membri de partid, ci pentru că era un nume vechi care părea suficient de neutru încât să nu deranjeze pe nimeni. Practic, un fel de candidatură de rezervă scoasă din dulapul cu praf.
E o revenire ca o glumă proastă spusă prea târziu. Un om care a ieșit din scenă în 2015 fără să lase nimic în urmă, reapare brusc ca „soluție” la o problemă pe care tot el a ajutat s-o creeze. E propus de aceeași alianță care a șters liberalismul din PNL și a compromis orice urmă de ideologie, doar pentru calcule de putere. Candidatura lui nu vine dintr-o cerință publică, ci dintr-o combinație de amnezie politică și lipsă de opțiuni. Nu îl vrea nimeni, dar ni se explică că este „necesar”.
Antonescu nu vine cu idei noi, nu vine cu viziune, nu vine cu nimic. Doar cu trecutul lui politic obosit, cu același ton pretențios și cu impresia că încă mai contează. Nu are nicio legătură cu realitatea din 2025, dar e scos la înaintare ca simbol al stabilității. Adică un simbol al stagnării.
Asta nu e o revenire. E reciclare. Și încă una făcută pe spatele alegătorilor, care n-au cerut nimic dar primesc, din nou, un om care nu are nimic de oferit. Crin Antonescu candidează pentru că partidele au rămas fără idei și s-au întors la trecutul care n-a funcționat nici atunci.
Pentru cei care au uitat cine este Crin Antonescu sau încearcă să înțeleagă cum a ajuns din nou pe buzele partidelor, urmează o trecere în revistă a unei cariere politice plină de pauze, discursuri fără conținut, retrageri teatrale și compromisuri ieftine. De la anii în care nu-l știa nimeni, la momentul în care a vândut liberalismul pentru o alianță cu PSD, până la revenirea în 2025 pe post de soluție inventată de partide în criză, totul este documentat, secțiune cu secțiune, exact așa cum a fost: trist, ridicol și perfect reprezentativ pentru politica românească.
Debutul: omul invizibil din PNL până când a apărut Băsescu
Crin Antonescu a fost în politică ani de zile fără să știe nimeni exact cu ce se ocupă. A intrat în Parlament în 1992 și, timp de aproape două decenii, nu s-a remarcat prin nimic. Nu l-a ținut minte nimeni pentru vreo lege, pentru vreo luare de poziție clară sau pentru vreun moment decisiv. A fost acolo, a votat când s-a cerut, a tăcut când trebuia și nu a deranjat pe nimeni. A fost genul de politician care reușește performanța să nu facă probleme doar pentru că nu face nimic.
Nu era cunoscut pentru idei, pentru viziune sau pentru vreun proiect serios. Nici colegii de partid nu păreau să-l ia în serios. Era genul de om care nu supără, nu contribuie, dar are locul lui în poză pentru că nu ridică tonul și nu atrage atenția. Într-un partid care s-a obișnuit să meargă pe avarie, Antonescu s-a potrivit perfect. Nu spunea nimic concret, dar avea răbdare să țină un discurs lung și plictisitor despre principii generale. Când vorbea, mulți aveau impresia că urmează ceva important, dar nu venea niciodată nimic.
Până în 2009, dacă întrebai cinci oameni cine e Crin Antonescu, trei nu știau, unul îl confunda cu altcineva și doar unul își amintea vag de el dintr-o dezbatere unde a vorbit mult și a spus puțin. Imaginea lui era de politician absent, dar civilizat. Nu pentru că era diferit, ci pentru că nu ieșea în evidență. PNL-ul avea nevoie de fețe care să nu atragă scandal, și Crin se potrivea perfect: nu conta în ecuație, deci nu încurca.
A fost promovat pentru că nu era altcineva disponibil care să pară cât de cât prezentabil. Nu pentru că merita, ci pentru că nu exista o alternativă mai bună. N-a făcut nimic notabil, dar nici nu greșise public, iar în politica românească, asta pare suficient pentru avansare. A fost varianta de rezervă scoasă la înaintare în lipsă de opțiuni. Și, mai trist, mulți chiar au luat asta drept un semn că ar fi un lider serios.
Candidatura la prezidențiale în 2009: discursuri, somn și aplauze
În 2009, Crin Antonescu s-a hotărât că e momentul să candideze la președinție. După aproape două decenii de prezență discretă și zero realizări notabile, a decis brusc că e omul potrivit să conducă o țară. N-a contat că nimeni nu-l asocia cu vreo idee clară sau cu vreo acțiune concretă. S-a urcat pe valul vag al „schimbării” și s-a prezentat ca alternativa serioasă la Băsescu, de parcă simplul fapt că nu era Băsescu era suficient.
Campania lui a fost una dintre cele mai inofensive și plictisitoare din istoria alegerilor. Nu pentru că a evitat scandalurile, ci pentru că n-a produs nimic memorabil. S-a remarcat, în cel mai bun caz, prin faptul că a participat. A fost prezent la dezbateri, a spus lucruri care sunau corect, dar care nu aveau nicio legătură cu realitatea. Promitea reforme, dar nu spunea cum. Vorbea despre o clasă politică nouă, dar el era deja de 17 ani în același sistem pe care îl critica.
Cel mai cunoscut moment al campaniei nu a fost o idee sau o poziție curajoasă, ci episodul în care a fost surprins dormind în Parlament. Imaginea lui cu ochii închiși, sprijinit în bancă, a devenit simbolică. Nu era doar un moment de oboseală, era un rezumat vizual al întregii sale cariere: prezent fizic, absent mental. Acel somn a spus mai multe despre stilul lui politic decât toate interviurile și toate promisiunile la un loc.
Antonescu vorbea despre reînnoire, dar își repeta aceleași clișee obosite. Fiecare discurs suna ca o compunere despre moralitate scrisă de cineva care nu a trecut niciodată printr-o dezbatere reală. Părea rupt de orice contact cu lumea reală. Nu răspundea clar la întrebări, evita orice poziție riscantă și păstra mereu acel aer de superioritate nemeritată.
Candida la președinție ca și cum i se cuvenea. Fără plan, fără direcție, fără un mesaj clar. Îi lipseau energia, motivația și minimul de strategie. Campania lui din 2009 a fost, de fapt, o extensie logică a carierei lui de până atunci: multă prezență de formă, zero conținut. Antonescu a dovedit că poți candida fără să convingi pe nimeni, atâta timp cât ai partidul în spate și o imagine vag acceptabilă.
USL: marele proiect de unire cu PSD, adică „cum să vinzi liberalismul la kilogram”
După o carieră politică în care s-a ferit de orice asumare clară, Crin Antonescu a făcut în sfârșit o mișcare „curajoasă”: a vândut tot ce mai rămăsese din ideea de liberalism și a semnat pactul USL cu PSD. A fost momentul în care „principiile” lui s-au evaporat oficial. Din marele vorbitor despre reformă și democrație, a ajuns coleg de alianță cu partidul pe care îl înjura de ani de zile. Justificarea? Așa cereau vremurile. Traducere: era singura variantă prin care putea prinde ceva putere.
A trecut de la a critica PSD-ul pentru corupție, abuzuri și ipocrizie, la a sta zâmbind umăr la umăr cu Victor Ponta, ca și cum totul era uitat. Alianța asta a fost făcută nu pentru țară, nu pentru idei, ci pentru calcule personale. Să ajungă sus, indiferent cum. Și a ajuns. Pentru câteva zile, Crin Antonescu a fost președintele interimar al României. A fost momentul lui de glorie, un fel de weekend all-inclusive la Cotroceni. N-a apucat să facă mare lucru, dar a avut timp să se comporte ca și cum i se cuvenea totul.
În acea perioadă, a participat cu mândrie la un experiment politic care a semănat mai mult cu o „lovitură de stat de weekend” decât cu un proces democratic. Suspendarea lui Băsescu din 2012 a fost o combinație de oportunism, nervi și răzbunare. Nu pentru că Băsescu era vreo lumină – omul reușise deja să transforme Cotroceniul într-o combinație între platou de televiziune și circ ambulant – dar ce a făcut Antonescu cu Ponta a fost pur și simplu o manevră pe față: hai să-l dăm jos, că putem.
Referendumul a fost un eșec organizatoric, juridic și moral. A fost nevoie de CCR, de presiune externă și de tot arsenalul legal ca să nu se trezească țara cu un președinte interimar ajuns acolo doar pentru că avea o alianță de conjunctură și suficientă sete de putere. Și, în tot haosul ăla, Crin Antonescu părea încântat. Se vedea deja titular, uitase că n-a câștigat nimic și că oamenii nu l-au votat pentru nimic. Dar asta nu l-a oprit să-și joace rolul de salvator imaginar.
A fost probabil vârful carierei lui: câteva zile în care a avut putere și n-a știut ce să facă cu ea, în afară de a o poza. A fost apogeul unei cariere construite pe aparență, nu pe conținut. Iar când experimentul a eșuat, n-a recunoscut nimic. A dat vina pe toți: pe Curtea Constituțională, pe Băsescu, pe popor, pe oricine altcineva în afară de el.
Promisiunile repetate că se retrage: omul care se retrage, dar nu prea
Una dintre cele mai constante promisiuni din cariera lui Crin Antonescu nu a fost legată de reformă, de guvernare sau de vreun proiect concret. A fost promisiunea că se retrage. De fiecare dată când lucrurile mergeau prost – și mergeau des – apărea cu o declarație gravă, serioasă, de parcă urma să anunțe ceva important, și spunea că renunță, că se retrage definitiv, că iese din politică. Numai că nu ieșea niciodată complet.
A revenit de atâtea ori încât părea că are un abonament nelimitat la reveniri. Te așteptai să apară iar în fața camerelor, cu același aer afectat, și să spună că a fost convins să revină, că țara are nevoie de el, că nu poate sta deoparte. A devenit un obicei: când era contestat, când pierdea funcții, când nu-l mai băga nimeni în seamă, anunța că pleacă. Și apoi apărea din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
S-a retras de mai multe ori decât au făcut-o Rolling Stones din turnee, doar că la ei era pe bune, la el era strategie de imagine. A folosit „retragerea” ca pe un truc de marketing: să pară demn, să pară superior, să lase impresia că nu se agață de funcții. În realitate, n-a plecat niciodată complet. A stat pe margine, a așteptat, și când simțea că poate iar să prindă ceva, se întorcea.
Spunea că nu mai vrea funcții, dar făcea conferințe de presă ca să anunțe cât de principial e. Se prezenta ca omul care nu mai vrea nimic, dar care tot apărea în poziții-cheie prin partid. Nu conta că pierduse susținerea, că nu mai avea public, că devenise un nume de care lumea se plictisise. Avea nevoie să fie prezent. Chiar și când nu mai conta, nu suporta ideea să dispară de tot.
Antonescu nu s-a retras, s-a ascuns temporar. A schimbat fotoliul din biroul de partid cu canapeaua de acasă, dar n-a renunțat niciodată la ideea că ar putea reveni, dacă i se cere frumos. Și mereu găsea pe cineva să-l „roage” să revină. A fost politicianul care s-a retras doar în teorie, dar în practică a stat la pândă.
Imaginea publică: un amestec de intelectual plictisit cu actor ratat de teatru politic
Imaginea publică a lui Crin Antonescu este construită pe ideea că ar fi un intelectual serios, un om care știe mai multe decât restul și care se ridică peste nivelul obișnuit din politică. El dă mereu impresia că este deasupra tuturor, că vorbește din altă ligă, că participă din milă la discuțiile cu ceilalți. Are constant acel aer de superioritate plictisită, ca și cum e obligat să stea printre oameni mai slabi, dar o face pentru binele general.
Se prezintă ca un om citit, cult, un liberal „adevărat” care n-a fost înțeles de colegii de partid și nici de alegători. Problema este că, dincolo de impresia pe care încearcă s-o vândă, nu livrează nimic concret. Nu are în spate legi importante, nu are inițiative majore, nu are nicio realizare clară care să susțină pretențiile. Este genul de politician care pare că a citit mai multe cărți decât voturi a primit. Și chiar și asta e discutabil.
Vorbește mult, folosește un limbaj care sună sofisticat, dar dacă stai să-l asculți cu atenție, nu spune nimic. Ocolește subiectele, evită claritatea, se ascunde în fraze lungi care nu duc nicăieri. E genul de discurs care impresionează pe cineva neatent, dar care nu transmite niciun mesaj real. Iar când e întrebat direct, fie se eschivează, fie schimbă subiectul cu un zâmbet ironic, ca și cum întrebarea e prea banală pentru nivelul lui.
Antonescu funcționează ca un actor ratat într-o piesă de teatru politică pe care el o ia în serios, dar restul lumii a părăsit sala de mult. Nu mai e în centrul scenei, dar tot își joacă rolul, cu aceleași gesturi obosite și același ton grav, ca și cum lumea l-ar mai aplauda. Nu contează că nu mai convinge pe nimeni. Important este că el se crede convingător.
Dispariția: când politica s-a plictisit de el înainte ca el să se plictisească de ea
Crin Antonescu dispare oficial din politică în 2015. Fără scandal, fără luptă, fără urmă de demnitate politică. Se retrage, așa cum a tot anunțat de zeci de ori înainte, doar că de data asta chiar se ține de cuvânt. Sau cel puțin nu mai apare public. Nu dă explicații, nu-și asumă nimic, nu trage nicio linie. Pleacă pur și simplu. Dar nu în tăcere – ci cu acel aer de om neînțeles, care crede că lumea nu l-a meritat.
După retragere, se stabilește la Bruxelles, trăind fără griji din veniturile soției, europarlamentar. Timp de 10 ani nu produce nimic, nu participă la nimic, nu spune nimic. Singura moștenire politică rămasă în urma lui este o țară pe care a aruncat-o într-o criză inutilă în 2012 și un partid căruia i-a șters identitatea. A fost omul care a acceptat să șteargă cuvântul „liberal” din esența PNL, doar ca să se agațe de o alianță rușinoasă cu PSD-ul. A transformat partidul într-un accesoriu electoral al unei combinații toxice numite USL, doar pentru că simțea că puterea e aproape. Puterea era la Băsescu, iar Antonescu s-a agățat de orice mijloc ca să o smulgă, chiar dacă asta a însemnat să se alieze exact cu cei pe care îi critica cu câteva luni înainte.
La final, nu rămâne absolut nimic. Nicio reformă, nicio lege, nicio idee coerentă. Tot ce lasă în urmă este o perioadă de instabilitate, un partid distrus ideologic și o țară împinsă în brațele PSD-ului. Nici măcar eșecul nu e al lui în mod clar, pentru că a reușit să iasă din scenă fără să răspundă pentru nimic. A dispărut exact cum a apărut: cu multe vorbe, zero fapte și fără nicio responsabilitate asumată.
Dacă ar fi să căutăm un sens mai larg al fenomenului Crin Antonescu, singura explicație rezonabilă e că a fost un fel de experiment. Să vedem cât de departe poate ajunge un politician care n-are nimic în spate în afară de o figură serioasă și niște fraze lungi. Și uite că a ajuns destul de departe. Ceea ce spune mult mai multe despre politica românească decât despre el.
Crin Antonescu este exemplul perfect al politicianului român ridicat pe vorbe și ținut în viață politică prin absență. A traversat funcții, alianțe și crize fără să lase nimic concret în urmă, în afară de confuzie și oportunism politic. A promis schimbare, dar a livrat aceleași combinații toxice. A vorbit despre principii, dar le-a abandonat la prima șansă de a prinde putere. S-a retras de mai multe ori decât a acționat și a revenit de fiecare dată fără rușine, de parcă lumea ar fi stat pe loc în lipsa lui. Iar în 2025, ne este servit din nou, de data asta de o alianță care a distrus tot ce mai însemna ideologie în România. Antonescu nu mai reprezintă nimic, dar continuă să apară, pentru că politica noastră are acest obicei sinistru de a recicla eșecul și de a-l prezenta ca soluție.
