Acum câteva luni nici nu mi-ar fi trecut prin gând că e posibil ca o țară să fie pusă la mezat, pe tarabă și dată pe tavă cui dă ceva pe ea.
Pentru că în mintea mea, o țară ar trebui să fie ceea ce ți-e propria casă.
Personal, de fiecare dată când plec din țară, chiar și pentru câteva săptămâni, trăiesc experiențele din alte locuri în amestec cu o chemare continuă și apăsătoare de a mă întoarce acasă.
Apoi, când văd din avion pământul țării, trăiesc o emoție puternică, similară unei bucăți de elastic care s-a întins până la un punct maxim și acum se relaxează.
De asta nu m-am gândit niciodată că o țară poate fi negociată.
Așa cum nu-ți negociezi nici visele și nici limba în care visezi, căci sunt un dat.
Și mă gândeam câtă ipocrizie se ascunde inclusiv în discursurile acestor așa ziși ”patrioți”, care vin în fața noastră și ne vorbesc de Dumnezeu, de iubirea de glie, de drepturile noastre strămoșești și de puterea dragostei de țară, pentru ca apoi s-o vândă pe tarabă cui dă mai mult.
În gura lor, iubirea se golește de sens, iar Dumnezeu pare irecuperabil. Căci niciodată ura n-a fost un drum bun pentru umanitate, deși întotdeauna s-a justificat prin iubire… [continuare]
Accesați articolul integral pe republica.ro
