Dacă cineva mai avea impresia că misoginismul a ieșit din uz în România anului 2025, CTP a ținut să ne aducă aminte că încă funcționează perfect. În cazul Elenei Lasconi, analiza lui politică s-a redus la comentarii despre cum ar fi o „pseudoțață”, incapabilă să joace măcar rolul de „Țața Națiunii”. Serios? Așa arată un comentariu matur într-o țară democratică? Dacă înlocuim câteva cuvinte, discursul nu diferă prea mult de cel al lui Gigi Becali, care face crize de nervi numai la gândul că o femeie ar putea ajunge într-o funcție importantă. Măcar Becali nu încearcă să își ascundă misoginismul sub un aer de superioritate intelectuală.
De fiecare dată când o femeie într-o dezbatere politică are curajul să atace un bărbat, imediat apar etichetele. Devine „țață”, „mahalagioaică”, „isterică”. Dacă un bărbat face exact același lucru, e descris ca „hotărât”, „bătăios”, „combativ”. Diferența de tratament nu mai surprinde pe nimeni, dar asta nu înseamnă că e normal să tăcem. Până la urmă, ce trebuia să facă Elena Lasconi în dezbaterea de aseară? Să îi netezească sacoul lui Nicușor Dan și să îi mulțumească pentru oportunitatea de a-i adresa o întrebare? Ar fi preferat unii să o vadă cum îi cere scuze că respiră în preajma lui?
Politica nu este un concurs de bune maniere și nu a fost niciodată. Este despre confruntare, despre întrebări incomode, despre evidențierea greșelilor adversarilor. Este absurd să pretindem că femeile trebuie să joace un rol de decor și, în caz că îndrăznesc să ridice vocea, să fie imediat linșate mediatic pe criterii de gen. Un bărbat în politică are voie să fie agresiv, ironic, dur. O femeie, în schimb, trebuie să zâmbească permanent și să vorbească doar atunci când i se dă voie.
Și mai trist este că exact femeile nu reușesc întotdeauna să susțină alte femei. Solidaritatea de gen rămâne, de cele mai multe ori, doar o idee frumoasă spusă la evenimente publice, nu o realitate concretă. Femeile eșuează în sprijinirea altor femei, nu își susțin reciproc curajul de a se afirma și nici nu reacționează cu aceeași viteză și fermitate cu care o fac bărbații atunci când un „frate” de breaslă are nevoie de ajutor. Dacă bărbații își țin spatele, femeile, din păcate, sunt adesea primele care se grăbesc să își judece colegele mai aspru decât ar face-o orice adversar politic.
Că Lasconi are probleme, că are lipsuri, că poate fi criticată – toate aceste lucruri sunt adevărate și nimeni nu cere să fie tratată cu menajamente. Dar când critica se transformă într-o colecție de insulte de mahala, nu mai vorbim despre dezbatere democratică, ci despre o atitudine toxică. Este foarte ușor să pui etichete și foarte greu să intri într-o discuție serioasă despre idei, proiecte, viziune politică.
Ca o paranteză, se pare că locul „proștilor” lui Georgescu a fost luat între timp de „deștepții” și „culții” lui Nicușor Dan, care însă nu ezită să folosească aceleași metode de a „ataca” atunci când cineva îndrăznește să îl conteste pe „marele salvator”. Insulta și batjocura au rămas armele preferate, doar ambalajul s-a schimbat. În loc de replici de cartier, vin acum replici cu pretenții de superioritate intelectuală, dar miezul este același: cine nu este cu noi trebuie ridiculizat, desființat și umilit.
Revenind la subiectul articolului, reacția față de Elena Lasconi nu vorbește doar despre ea, ci despre felul în care vedem încă femeile în poziții de putere. Le vrem acolo doar dacă tac, zâmbesc frumos și nu deranjează. În momentul în care îndrăznesc să aibă inițiativă sau să își susțină punctul de vedere, devin „scandaloase”, „obraznice”, „țațe”.
Până când nu vom trata femeile din politică exact așa cum tratăm bărbații – adică judecându-le pe idei și pe fapte, nu pe ton sau pe mimică –, vom rămâne blocați într-o mentalitate prăfuită, unde competența este mai puțin importantă decât respectarea unui rol de decor.
