Nu am avut nicio intenție să scriu despre moartea jurnalistei Iulia Marin. Nu am cunoscut-o personal, nu i-am cunoscut nici istoria personală până când ea să fie pusă pe toate tarabele Facebook și de presă.
Am rezerve față de acest tip de expunere, pe alocuri indecentă în opinia mea, dar ea a avut și o parte bună: sensibilizarea făță de un subiect tratat cu extrem de multă superficialitate, pe alocuri prostie crasă, în societatea românească: boala psihică, suferința bolnavului psihic
Dacă scormonirea în intimitatea unui om, ce-i drept, asumată prin propriile dezvăluiri, ar fi putut să schimbe cât de puțin din stereotipurile medievale larg răspândite în societate, înseamnă că suferința exprimată și un final tragic nu au fost în van.
În România, boala psihică este probabil singura afecțiune diagnosticată, cu excepția bolilor venerice, care devine stigmat.
Dacă te doare stomacul, capul, piciorul sau ficatul ești compătimit, uneori menajat. Dacă suferi de o boală psihică, dacă îți sângerează sufletul sau dacă doar ai trecut pragul unui cabinet de psihiatrie sau de psihologie, ești nebun sau fandosit, răsfățat, necredincios, în orice caz o persoană care ori trebuie evitată, ori e demnă de dispreț…
Accesați articolul integral pe
