Anca Balaban Popa Iscu vorbește despre viață fără să o îndulcească. Fără metafore de protecție, fără intenția de a impresiona. Doar cu onestitatea aceea rară care te oprește din scroll și te obligă să rămâi. Povestea ei nu caută compasiune, ci spune exact ce se întâmplă atunci când realitatea lovește pe nepregătite: pierdere, frică, fragilitate și, în același timp, o forță care se construiește din mers.
Anca Balaban Popa Iscu avea 35 de ani când viața ei s-a rupt în două. Într-o noapte aparent banală, soțul ei preot, tată a trei copii, un bărbat de doar 41 de ani a murit subit, lăsând în urmă o femeie tânără și trei copii mici: unul de școală primară, unul de grădiniță și o fetiță de nici doi ani. Fără semne, fără avertismente, fără timp de rămas-bun. Doar o absență care a schimbat tot.
Acest interviu nu este doar despre doliu. Este despre cum continui când nu mai înțelegi nimic, despre cum înveți să respiri din nou când copiii tăi te privesc și așteaptă stabilitate, despre cum transformi frica, neputința și singurătatea într-un nou „normal”. Anca Balaban Popa Iscu vorbește cu o sinceritate dezarmantă despre noaptea în care a crezut că soțul ei a leșinat, despre cele șapte minute care i-au părut o viață, despre copiii care au văzut mai mult decât ar fi trebuit să vadă vreodată… [continuare]
Accesați articolul integral pe life.ro
