Recent, pe platforma X (fosta Twitter), au avut loc discuții aprinse între reprezentanți Ministerelor de externe ai Rusiei și României, după declarația președintelui României, care a învinuit Rusia, alături de Germania, pentru declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Această afirmație a fost considerată de Ministerul de Externe rus drept o jignire adusă Rusiei și o distorsionare a faptelor istorice. Moscova a respins vehement acuzațiile, subliniind rolul Uniunii Sovietice în înfrângerea Germaniei naziste și sacrificiile imense făcute de poporul sovietic în timpul războiului.
În replică, Ministerul de Externe al României a adus în discuție Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă în 1939, subliniind că acesta a jucat un rol crucial în declanșarea conflictului global. De asemenea, diplomația română a reamintit responsabilitatea Uniunii Sovietice pentru împărțirea Poloniei și destabilizarea Europei de Est, fapte care au contribuit direct la izbucnirea războiului.
Întrebarea dacă Rusia poate fi considerată responsabilă, alături de Germania, pentru începutul celui de-Al Doilea Război Mondial este una care a generat multe discuții de-a lungul anilor. Germania nazistă este, în mod tradițional, considerată principalul vinovat, având în vedere agresiunea sa directă și invadarea Poloniei în 1939. Totuși, implicarea Uniunii Sovietice în acele evenimente, în special prin semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, ridică întrebări despre responsabilitatea Moscovei.
Stalin, liderul Uniunii Sovietice, a avut o colaborare cu Hitler care a permis celor două puteri să împartă Europa de Est, ceea ce a pus bazele unor conflicte viitoare. În acest context, rolul Uniunii Sovietice în destabilizarea regiunii este greu de ignorat. Este important de analizat dacă această colaborare a fost un factor care a contribuit la izbucnirea războiului.
Această temă este deosebit de complexă și trebuie să fie analizată din mai multe perspective, pentru a înțelege cu adevărat dacă Rusia poate fi învinuită, alături de Germania, pentru evenimentele care au dus la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Pactul Molotov-Ribbentrop și responsabilitatea sovietică
Unul dintre cele mai importante motive pentru care Uniunea Sovietică este considerată responsabilă alături de Germania pentru izbucnirea războiului este semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Acest pact, semnat în august 1939, a fost un acord de neagresiune între Germania nazistă și Uniunea Sovietică. În realitate, acest pact avea clauze secrete prin care cele două puteri își împărțeau Europa de Est în sfere de influență. Polonia a fost ținta principală a acestui acord, fiind împărțită între cele două state.
Prin acest pact, Stalin a oferit lui Hitler libertatea de a invada Polonia fără teama unui atac sovietic din est. La scurt timp după invazia Germaniei din vestul Poloniei, Uniunea Sovietică a invadat partea estică a țării pe 17 septembrie 1939. Această acțiune a dus la destrămarea completă a Poloniei, un stat care până atunci servise drept barieră între cele două regimuri totalitare.
Uniunea Sovietică a justificat invazia Poloniei sub pretextul protejării minorităților etnice din estul țării, dar acest argument este considerat în mare parte o scuză pentru extinderea teritorială a Moscovei. În fapt, invazia a fost o parte din planurile expansioniste ale lui Stalin, care căuta să recupereze teritorii pierdute de Imperiul Rus și să-și extindă influența în Europa de Est. Acțiunile sovietice nu au fost motivate de ideologia comunistă, ci mai degrabă de interesele geopolitice ale statului rus.
Contribuția Uniunii Sovietice la izbucnirea războiului nu se rezumă doar la Polonia. În urma acestui pact, Stalin a avut libertatea să își consolideze influența în statele baltice, anexând Estonia, Letonia și Lituania în 1940. Aceste acțiuni expansioniste au destabilizat și mai mult regiunea și au slăbit frontul european împotriva Germaniei. Prin urmare, pactul dintre Hitler și Stalin nu doar că a permis Germaniei să-și continue campania agresivă, dar a oferit și Uniunii Sovietice oportunitatea de a-și extinde propriul imperiu.
Fără semnarea acestui pact, probabil că Hitler ar fi ezitat să invadeze Polonia și să declanșeze un conflict pe două fronturi. Pactul Molotov-Ribbentrop a fost esențial pentru planurile naziste de expansiune, iar Uniunea Sovietică a facilitat în mod direct această agresiune.
Extinderea teritorială a Uniunii Sovietice în timpul războiului
Pe lângă invazia Poloniei, Uniunea Sovietică a desfășurat și alte acțiuni agresive, care reflectă ambițiile imperialiste ale lui Stalin. După ce a împărțit Polonia cu Germania nazistă în 1939, Moscova și-a îndreptat atenția asupra Finlandei. În noiembrie 1939, Uniunea Sovietică a invadat Finlanda în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul de Iarnă. Finlanda, o țară mică, a opus o rezistență eroică, dar în cele din urmă a fost forțată să cedeze o parte din teritoriu prin semnarea Tratatului de Pace de la Moscova în martie 1940.
Stalin a justificat acest război ca o măsură de securitate pentru a proteja Leningradul, situat aproape de granița finlandeză. Totuși, adevărata motivație a fost extinderea teritorială a Uniunii Sovietice. Deși Finlanda a reușit să își păstreze independența, cedările teritoriale au consolidat influența sovietică în regiune. Această acțiune a demonstrat încă o dată că Stalin nu era interesat doar de protecția Uniunii Sovietice, ci și de creșterea puterii și influenței acesteia prin expansiune militară.
În paralel cu agresiunea din Finlanda, Uniunea Sovietică a acționat și în alte părți ale Europei de Est. În 1940, Stalin a anexat Estonia, Letonia și Lituania, sub pretextul apărării intereselor sovietice și protejării acestor state de o posibilă agresiune nazistă. În realitate, aceste acțiuni au fost un exemplu clar de imperialism, iar populațiile locale au suferit sub ocupația sovietică, fiind supuse deportărilor și represiunilor.
De asemenea, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, teritorii care aparțineau României, în iunie 1940. Această acțiune a fost o altă mișcare strategică a lui Stalin, care urmărea extinderea influenței sovietice în Europa de Sud-Est. Din nou, pretextul folosit de sovietici a fost protejarea granițelor naționale, dar adevărul era că Stalin căuta să profite de haosul creat de războiul european pentru a-și extinde teritoriile.
Aceste invazii și anexări reflectă ambițiile imperialiste ale lui Stalin și demonstrează că Uniunea Sovietică nu doar a reacționat la amenințările externe, ci a căutat activ să își extindă controlul asupra Europei de Est. Astfel, acțiunile Uniunii Sovietice în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial pot fi văzute ca o formă de imperialism, similar cu expansiunea teritorială a Germaniei naziste.
Justificări ideologice și de securitate
În timp ce acțiunile agresive ale Uniunii Sovietice au fost clar expansioniste, Stalin a încercat adesea să le prezinte ca fiind măsuri de protecție și securitate pentru statul sovietic. După experiențele devastatoare din Primul Război Mondial și Războiul Civil Rus, Stalin avea o teamă profundă de o invazie occidentală asupra Uniunii Sovietice. Prin urmare, orice mișcare de extindere teritorială a fost justificată prin necesitatea creării unui „cordon de siguranță” în jurul Uniunii Sovietice.
În cazul pactului cu Germania, Stalin a crezut că acest acord îi va oferi timp să-și consolideze armata și să se pregătească pentru o posibilă confruntare. În realitate, însă, pactul Molotov-Ribbentrop nu a fost doar o măsură de securitate, ci și o oportunitate pentru Stalin de a-și extinde controlul asupra Europei de Est. Anexările statelor baltice și ocuparea unei părți din Polonia au fost văzute de Stalin ca o extindere legitimă a puterii sovietice.
Totuși, este important de menționat că aceste acțiuni au avut consecințe devastatoare pentru populațiile din aceste regiuni. Deportările, represiunea politică și transformarea forțată a sistemelor economice și politice au marcat această perioadă de expansiune sovietică. În acest sens, acțiunile Uniunii Sovietice au fost similare cu cele ale altor puteri imperialiste din acea perioadă, care au folosit forța pentru a-și atinge obiectivele politice și economice.
Uniunea Sovietică a justificat, de asemenea, invazia și anexarea unor teritorii precum Basarabia și Bucovina de Nord prin nevoia de a proteja granițele vestice împotriva unei eventuale agresiuni germane. Cu toate acestea, aceste acțiuni au demonstrat că Stalin era dispus să folosească orice oportunitate pentru a-și extinde teritoriile, indiferent de costurile umane și politice.
Prin urmare, extinderea teritorială a Uniunii Sovietice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial nu poate fi explicată doar prin nevoia de securitate. Deși Stalin a folosit adesea această justificare, acțiunile sale au reflectat și ambiții imperialiste clare, care urmăreau creșterea influenței și puterii Uniunii Sovietice în Europa de Est.
Implicarea Uniunii Sovietice în efortul de război
După ce Germania a lansat invazia asupra Uniunii Sovietice în cadrul Operațiunii Barbarossa, în iunie 1941, rolul sovietic în război s-a schimbat dramatic. Uniunea Sovietică a fost forțată să se alăture Aliaților pentru a face față agresiunii germane. De la o poziție relativ neutră, bazată pe pactul de neagresiune cu Germania, Stalin a devenit un participant crucial în lupta împotriva nazismului. Acest viraj a fost esențial pentru desfășurarea războiului.
Uniunea Sovietică a suportat cel mai mare efort uman și material dintre Aliați, pierzând milioane de soldați și civili în lupte grele. Bătălii importante precum Stalingrad și Kursk au devenit puncte cheie în înfrângerea Germaniei pe frontul de est. Armata Roșie a jucat un rol decisiv în aceste conflicte, unde a reușit să oprească înaintarea germană și să recucerească teritorii pierdute. Rezistența sovietică în Stalingrad, în special, este văzută ca unul dintre momentele de cotitură ale războiului.
Totodată, Uniunea Sovietică a beneficiat de ajutorul material venit din partea Aliaților occidentali, în special prin programul „Lend-Lease” oferit de Statele Unite. Deși Stalin a fost reticent în a recunoaște contribuțiile occidentale, aceste resurse au avut un impact important asupra capacității de război a sovieticilor. Tancuri, camioane și alimente au ajutat Uniunea Sovietică să-și refacă rapid forțele după pierderile masive inițiale suferite în fața armatei germane.
Pe măsură ce războiul a progresat, armata sovietică a avansat constant spre vest, eliberând Europa de Est de sub ocupația nazistă. În cele din urmă, Uniunea Sovietică a jucat un rol esențial în căderea Berlinului, marcând înfrângerea definitivă a Germaniei naziste în 1945. Această contribuție a consolidat poziția Uniunii Sovietice ca una dintre superputerile globale după încheierea războiului.
Implicarea Uniunii Sovietice în efortul de război a avut un impact major asupra cursului conflictului. Deși inițial Stalin a ales să colaboreze cu Hitler pentru interesele proprii, implicarea sa activă împotriva Germaniei naziste a fost decisivă pentru victoria Aliaților.
Perspectiva Aliaților și interpretarea postbelică
După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, interpretările privind rolul Uniunii Sovietice în declanșarea conflictului au variat în funcție de contextul politic. În timpul războiului, Aliații occidentali au pus accent pe colaborarea cu Uniunea Sovietică pentru a învinge Germania, minimizând în mod deliberat colaborarea inițială dintre Stalin și Hitler. Această atitudine a fost determinată de necesitatea practică de a avea Uniunea Sovietică ca aliat în război.
În perioada războiului rece, însă, retorica s-a schimbat. Pe măsură ce tensiunile dintre Occident și Uniunea Sovietică au crescut, pactul Molotov-Ribbentrop a început să fie văzut ca un exemplu al imperialismului sovietic. Aliații occidentali au evidențiat faptul că Stalin a contribuit la izbucnirea războiului, semnând un acord cu Hitler care a permis divizarea Poloniei și anexarea statelor baltice.
Interpretarea postbelică în Europa de Est a fost diferită, deoarece aceste teritorii au fost direct afectate de ocupația sovietică. În statele ocupate de Uniunea Sovietică, pactul Molotov-Ribbentrop și invaziile sovietice au fost privite ca acte de agresiune care au dus la ani de ocupație și suprimare. Deși retorica oficială a Uniunii Sovietice a susținut că eliberase Europa de fascism, mulți din statele ocupate au văzut ocupația sovietică drept o altă formă de opresiune.
Perspectivele diferite asupra rolului Uniunii Sovietice în cel de-Al Doilea Război Mondial reflectă, în mare parte, contextul geopolitic din perioada postbelică. În timp ce Uniunea Sovietică a fost recunoscută ca o forță decisivă în înfrângerea nazismului, contribuția sa la destabilizarea Europei înainte de 1941 nu a fost uitată. Pe măsură ce războiul rece a continuat, această dublă imagine a Uniunii Sovietice a rămas un subiect controversat în istoriografia modernă.
Astfel, în mod paradoxal, Uniunea Sovietică a fost percepută atât ca un salvator al Europei în timpul războiului, cât și ca un agresor în perioada de început a acestuia. Interpretările rolului sovietic au variat în funcție de pozițiile ideologice și politice ale celor care le-au analizat.
Compararea acțiunilor imperialiste ale lui Stalin cu acțiunile lui Putin în Ucraina
Acțiunile imperialiste ale lui Putin în Ucraina amintesc de politicile expansioniste ale lui Stalin în Europa de Est în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. La fel ca Stalin, Putin a folosit forța militară pentru a-și extinde influența asupra unor teritorii considerate strategice pentru securitatea și interesul național al Rusiei. În 2014, Putin a anexat Crimeea sub pretextul protejării populației rusofone și a menținerii stabilității în regiune, similar cu modul în care Stalin a ocupat Polonia și alte state din Europa de Est pentru a-și consolida puterea.
Putin, la fel ca Stalin, a justificat intervențiile sale prin argumente inventate doar de el legate de securitatea Rusiei. În cazul invaziei Ucrainei, Putin a susținut că guvernul de la Kiev reprezenta o amenințare pentru interesele rusești, comparabil cu retorica folosită de Stalin în justificarea anexărilor și invaziilor din Europa de Est. Putin a considerat Ucraina drept un teritoriu esențial pentru menținerea influenței Rusiei în fostul spațiu sovietic, la fel cum Stalin vedea Polonia și statele baltice ca fiind necesare pentru securitatea granițelor sovietice.
Citește și: Putin este un criminal de război și ar trebui tratat ca atare
Ambii lideri au folosit conflicte locale și tensiuni politice pentru a-și extinde influența. În cazul lui Putin, intervențiile militare din estul Ucrainei și sprijinul acordat regiunilor separatiste au destabilizat și fragmentat țara, la fel cum Stalin a folosit alianțele sale din Europa de Est pentru a-și impune regimuri pro-sovietice. Deși contextul geopolitic este diferit, Putin a urmat aceeași cale a intervenției directe pentru a păstra Ucraina sub controlul său, așa cum Stalin a făcut cu Europa de Est.
O altă similaritate între cei doi lideri este folosirea naționalismului pentru a justifica acțiunile imperialiste. Putin a promovat ideea că Ucraina face parte din „Russkiy Mir” (Lumea Rusă), afirmând că poporul ucrainean și cel rus au o istorie comună și o identitate culturală similară. Această abordare reflectă politicile lui Stalin, care considera anexările din Europa de Est drept necesare pentru protejarea socialismului sovietic și securizarea granițelor. Ambele strategii au urmărit să transforme invaziile militare în acțiuni percepute ca legitime din punct de vedere istoric și cultural.
Acțiunile lui Putin în Ucraina reprezintă o continuare a politicilor expansioniste ale Rusiei, similar cu cele ale Uniunii Sovietice sub Stalin. Folosirea forței militare, destabilizarea statelor vecine și justificarea intervențiilor prin argumente de securitate și naționalism arată o continuitate între ambițiile imperialiste ale celor doi lideri.
Analizând evenimentele din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, devine clar că Uniunea Sovietică a jucat un rol semnificativ în destabilizarea Europei, alături de Germania nazistă. Prin semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, Stalin a permis lui Hitler să-și continue campania militară agresivă, ceea ce a dus la distrugerea Poloniei și a pregătit terenul pentru extinderea conflictului în Europa.
Extinderea teritorială a Uniunii Sovietice prin invazii și anexări, cum ar fi în Finlanda, statele baltice și Basarabia, demonstrează că Stalin a urmărit nu doar securitatea, ci și creșterea influenței sale în regiune. Acțiunile sovietice au destabilizat în mod direct frontul european și au avut consecințe grave asupra populațiilor locale.
Responsabilitatea Uniunii Sovietice pentru izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial nu poate fi ignorată.
