Peter Szijjarto a atacat din nou UE, declarând într-un interviu că doar Ungaria are curajul să spună lucrurilor pe nume în legătură cu aderarea Republicii Moldova și Ucrainei la Uniunea Europeană, subliniind încă o dată linia de guvernare a lui Viktor Orban: „noi avem dreptate, toți ceilalți greșesc”. Această mentalitate a devenit marca distinctivă a politicii externe și interne a Ungariei sub conducerea lui Orban și ridică nu doar semne de întrebare, ci și zâmbete ironice.
Atitudinea „noi avem dreptate, toți ceilalți greșesc” pare mai degrabă un slogan pentru un reality show decât pentru o politică serioasă de guvernare. Este ca și cum Orban ar fi într-un concurs în care singurul obiectiv este să rămână cât mai mult timp în centrul atenției, indiferent de realitățile din jur. Efectul este însă unul bizar: Ungaria ajunge să fie percepută ca un jucător care refuză regulile jocului și acționează de parcă întreaga lume ar fi împotriva sa, dar fără să ofere soluții constructive. E amuzant, pentru că în timp ce Orban vorbește despre „fățărnicie” și curajul de a spune adevărul, retorica sa devine un soi de misiune donquijotescă în care el se bate cu morile de vânt, convinși fiind că toți ceilalți sunt orbi la realitate.
Această abordare guvernamentală este, de fapt, un soi de exercițiu de auto-izolare. Dacă toată lumea greșește și doar Ungaria are dreptate, atunci devine evident că singurul aliat pe care Ungaria îl poate avea este… ea înșiși. E ca și cum Orban și echipa sa ar fi invitați la o masă rotundă internațională, dar insistă să stea singuri într-un colț, murmurând între ei despre cât de „greșiți” sunt toți ceilalți participanți. Sigur, această tactică îi dă un aer de martir al suveranității naționale, dar într-un mod aproape hilar, pentru că realitatea este mult mai complicată decât o astfel de poziție rigidă.
Citește și: Viktor Orbán – Marioneta lui Putin
Esența problemei cu acest stil de guvernare este simplificarea exagerată a tuturor discuțiilor politice. Orban a reușit să creeze un sistem în care orice critică externă este automat văzută ca o conspirație sau o încercare de a submina Ungaria. Este un fel de mecanism de apărare psihologică la nivel de stat, unde orice idee diferită sau critică devine un fel de „inamicul poporului”. E un concept amuzant dacă te gândești că, în timp ce restul lumii vorbește despre dialog, cooperare și compromisuri, Ungaria rămâne blocată într-o poziție rigidă și intransigentă, de parcă fiecare dezbatere ar fi un concurs de cine are dreptate absolută.
Această inflexibilitate este, în mod ironic, o armă cu două tăișuri. Pe de o parte, creează o imagine de forță și determinare în fața susținătorilor naționaliști interni. Pe de altă parte, însă, transformă Ungaria într-un partener de care toți ceilalți se feresc. Este ca și cum Orban ar conduce o navă care refuză să urmeze orice hartă sau busolă și care merge orbește, convinsă că toate celelalte nave sunt pe un curs greșit. Sigur, e amuzant pentru cei care privesc din afară, dar pentru cei aflați pe acea navă, pe termen lung, situația devine de-a dreptul îngrijorătoare.
Pe plan internațional, această atitudine devine și mai comică atunci când te gândești la toate momentele în care Ungaria s-a poziționat în opoziție față de Uniunea Europeană sau față de alte state occidentale, doar pentru a insista că toți ceilalți sunt dezinformați sau manipulați. Este ca și cum ar spune: „noi știm mai bine decât toți, chiar dacă suntem în minoritate absolută”. Și asta creează o dinamică ciudată: Ungaria ajunge să fie acea țară dintr-un grup care tot timpul ridică mâna pentru a spune ceva contrar, chiar și când discuția nu este despre ea. Această tactică, deși poate crea iluzia unei poziții puternice, devine repede epuizantă pentru toți ceilalți actori internaționali.
Citește și: Evaluarea unei ipotetice cereri de aderare a Ungariei la UE în 2024
Politica lui Viktor Orban, bazată pe ideea că „noi avem dreptate, toți ceilalți greșesc”, e fascinantă prin felul în care sfidează nu doar normele diplomației internaționale, ci și bunul simț. Deși încearcă să proiecteze putere și suveranitate, ceea ce reușește este să transforme Ungaria într-un partener dificil, un fel de „copil teribil” al politicii europene, care, indiferent de context, continuă să bată din picior și să afirme că doar el vede adevărul. Ironic, această poziție rigidă, care se dorește o manifestare de forță, devine exact ceea ce izolează și vulnerabilizează țara pe scena internațională.
