„Piesa-i gata, trag oblonul. / Hei, ce ploaie e afară. / Dacă v-a plăcut bufonul, / Mai poftiţi şi mâine seară.” Ştiţi, fără doar şi poate, decupajul din „A douăsprezecea noapte” a lui Shakespeare: un cântec căruia i-au dat glas în România fie Dan Andrei Aldea, fie Pasărea Colibri, fie alţii. Fiecare cu o notă şi o vibraţie personală. De melancolie sau de scepticism, de plăcere a gândului pus pe note sau de sentiment al sfârşitului. Fiindcă, da, sunt bufoni şi bufoni.
Pornind de la cei ai regilor, care rostesc adevăruri odată cu giumbuşlucurile, şi sfârşind cu cei care nu-şi dau seama (sau se prefac că nu-şi dau seama) de parodiile în care ajung să fie distribuiţi. Iar câteodată, să vezi coincidenţă, atât bufonul regelui, cât şi cel al investitorului din fotbal, se arată în acelaşi loc: la palat.
Leonard Strizu, ficusul vorbitor de pe una dintre aleile parcului de distracţii FCSB, părăseşte scena cu tot cu ghiveciul în care a fost adus. Ce sentimente s-ar cuveni să-i însoţească retragerea? Milă creştină? Solidaritate? Compătimire? Ironie vitriolantă? Probabil că niciunul. Strizu merită compasiune la fel de puţin ca toţi cei care au acceptat, înaintea lui, să se închirieze – total sau pe bucăţi – în folosul unui întârziat în feudalism, care preia reţete de viaţă din serialele cu sultani şi slugi. Fiindcă a ştiut din capul locului unde se duce şi peste ce urmează să dea. Doar boala gravă a cuiva din familie (sau a ta) poate explica acest tip de cedare menită să te expună ridicolului. Doar un sacrificiu de acest tip justifică despărţirea de demnitate şi de şira spinării. În rest, o asemenea opţiune e mai greu de scuzat. Iar Leonard Strizu nu e singurul depersonalizat de pe lângă echipă. Ionuţ Luţu e un alt caz de alunecare tristă şi de preschimbare din fotbalist în slujitor care – ca la curţile de regi şi padişahi – nici măcar nu are dreptul să stea aşezat în spatele stăpânului…
Accesați articolul integral pe
