Te-ai uitat la știri zilele astea? Dacă da, probabil ai simțit același gust amar pe care îl avem mulți dintre noi când deschidem televizorul sau scrollăm pe telefon. E o hărmălaie continuă, un zgomot de fond care pare să nu se mai termine, iar subiectul principal a devenit, brusc și violent, atacul PSD la adresa USR. Peste tot vezi doar declarații belicoase, acuzații grave și o atmosferă de conflict iminent. La prima vedere, pare doar o altă zi la birou în politica dâmbovițeană: aceleași insulte, aceleași cereri de demisie, același circ cu care ne-au obișnuit de 30 de ani.
O mizerie, ai putea spune, și n-ai greși cu nimic. Chiar este o mizerie. Dar, dacă ne tragem puțin sufletul și privim dincolo de perdeaua de fum, o să vedem că mizeria asta are o logică de fier. Nu este un scandal întâmplător, izbucnit din senin. Este, dacă vrei, o strategie de supraviețuire executată cu sânge rece de niște lideri care știu că scaunele lor se clatină.
Hai să stăm puțin de vorbă despre ce se întâmplă, de fapt, în culise. Să dăm la o parte declarațiile oficiale pompoase și să ne uităm la mecanismele reale care pun în mișcare acest circ, pentru că miza e mult mai mare decât simpla „ceartă” dintre două partide. E vorba despre pielea lor, despre banii noștri și, din păcate, despre viitorul nostru imediat.
Disperarea de după eșecul de la București
Hai să începem cu elefantul din cameră, punctul de la care a plecat totul: alegerile locale. Știm cu toții ce s-a întâmplat la București. Pesediștii au suferit o înfrângere care i-a durut mai tare decât vor să recunoască public. „Și-au furat-o” grav, ca să folosim un termen din curtea școlii, care se potrivește perfect nivelului actual al discursului politic.
Cazul lui Daniel Băluță este cel mai relevant exemplu pentru a înțelege frica lor. Imaginea lui Băluță – acel „3ăluță” cum i se mai spune ironic prin online – fiind depășit și învins electoral, a trimis unde de șoc în tot partidul. Până recent, el părea intangibil, un fel de baron local pe care nimic nu-l poate atinge. Faptul că a pierdut a arătat o realitate dură pentru social-democrați.
De ce e asta atât de important? Pentru că a spulberat un mit. A arătat că sigla PSD, în loc să fie o locomotivă care trage candidatul după ea, poate deveni o piatră de moară legată de gâtul unui primar, oricât de gospodar s-ar pretinde el. Și crede-mă, PSD e plin de „primari oarecare” prin toată țara, oameni care nu au neapărat o imagine proprie puternică și care depind total de partid. Acești oameni își văd acum scaunele clătinându-se și intră în panică. Dacă la București, unde aveau resurse nelimitate, s-a putut pierde așa, ei ce șanse mai au în micile orașe?
Acești primari din teritoriu sunt speriați de moarte. Chiar dacă Marcel Ciolacu a câștigat la Buzău, să fim serioși, victoria aia e foarte fragilă și nesigură. O prezență mică la vot nu înseamnă susținere reală din partea cetățenilor, ci înseamnă indiferență sau lehamite. Iar pentru un politician, lehamitea alegătorilor e periculoasă, pentru că oricând se poate transforma în vot de sancțiune. În tot acest timp, AUR stă la pândă și le face cu ochiul. George Simion și echipa lui abia așteaptă să racoleze primari nemulțumiți sau speriați că vor pierde puterea.
Așadar, atacul la USR devine o necesitate strategică de distragere a atenției. Conducerea PSD are nevoie disperată să mute discuția de la eșecul lor administrativ și politic. Dacă televiziunile vorbesc despre scandalul cu USR, nu mai vorbesc despre primarii PSD care pierd teren. Scoaterea USR de la guvernare, sau măcar amenințarea continuă cu asta, le oferă primarilor din teritoriu o mică satisfacție, o victimă de sacrificiu. E mult mai simplu să vorbești la televizor despre „incompetența useriștilor” decât să explici de ce liderii PSD sunt nepopulari. E o perdea de fum clasică, dar extrem de eficientă pentru a ține partidul unit.
ADN-ul vechi și ritualul sacrificiului intern
Să nu uităm nicio secundă cu cine avem de-a face. PSD are în structura sa intimă, în acel mod de operare moștenit de decenii, un ritual barbar care se activează după fiecare înfrângere majoră: executarea propriului lider. Istoria post-decembristă ne-a arătat-o de atâtea ori. Adrian Năstase, Mircea Geoană, Viorica Dăncilă – toți au pățit-o. Când liderul dă semne de slăbiciune sau pierde o bătălie importantă, „haita” din partid începe să se agite și să ceară capul șefului.
De regulă, pesediștii își devorează liderul cu o pasiune demnă de filmele istorice. Marcel Ciolacu știe asta foarte bine. Sorin Grindeanu știe și el. Ei sunt conștienți că, dacă partidul nu are cu cine să se lupte în afară, va începe să se lupte în interior.
Pentru a evita să fie ei înșiși meniul principal la cina de partid, liderii actuali trebuie să le ofere baronilor și activiștilor „sânge” din altă direcție. Trebuie să găsească un dușman extern pe care să-l sfâșie în piața publică, pentru a potoli setea de răzbunare a membrilor.
Și cine e cel mai la îndemână inamic? USR-ul. Atacul furibund la partenerii de coaliție sau la opoziție (în funcție de momentul zilei) funcționează ca o supapă de presiune. Le dă extremiștilor din partid ceva de făcut, le dă o țintă clară. E cinic? Absolut. Dar e modul în care acest partid a supraviețuit 30 de ani. Fără un scandal extern major, s-ar măcelări între ei în 24 de ore pentru controlul resurselor și al puterii.
Grindeanu, Nordis și nevoia de a îngropa trecutul
Aici intrăm într-o zonă și mai specifică și, sincer, destul de jenantă pentru un stat care se pretinde european. Sorin Grindeanu, deși nu mai este ministru al Transporturilor de mai bine de jumătate de an, are o problemă personală uriașă. Trecutul nu-l lasă în pace. Nu e vorba despre autostrăzi neterminate, ci de imagine și de niște legături dubioase care încep să iasă tot mai mult la suprafață.
Ai auzit probabil, că doar a vuit presa, de scandalul Nordis și de duduia plimbată cu avionul privat, cu conexiuni dubioase pe la companiile din CFR. Firele acestor povești duc, destul de direct, către domnul Grindeanu. E genul de scandal care poate îngropa definitiv o carieră politică, mai ales într-o perioadă când lumea e sătulă până peste cap de aroganță și opulență pe bani publici sau pe combinații de grup.
În acest context, Grindeanu are o nevoie urgentă de un alt vinovat, de un alt subiect care să țină prima pagină a ziarelor. Trebuie să facă orice ca lumea să nu mai vorbească despre el. Și ce a găsit? Așa-zisa „criză a barajelor”. Brusc, problema națională nu mai e corupția sau incompetența veche de la Transporturi, ci digurile și apele administrate de actualul minister.
Din punctul ăsta de vedere, pentru Grindeanu personal, demiterea Dianei Buzoianu de la Mediu (sau atacul constant, zi de zi, asupra ei) este vitală. E mult mai mult decât o simplă strategie de partid; e o strategie de salvare personală. Dacă reușește să mute vina pe ea, să o facă țap ispășitor pentru lipsa apei potabile din Prahova sau probleme de mediu, scapă el de presiunea mediatică. S-ar mulțumi probabil și doar cu demiterea ei, chiar dacă nu reușește să scoată tot USR-ul de la guvernare. Deocamdată, asta îi servește scopului: victima sacrificată trebuie să fie neapărat de la alt partid, pentru a distrage atenția de la propriile sale scandaluri și de la controversele care îi distrug imaginea.
USR, victima perfectă care se împiedică singură
Totuși, trebuie să fim cinstiți până la capăt și să ne uităm și în ograda celor atacați. USR nu e vreo victimă inocentă care stătea liniștită la soare și își făcea treaba perfect. Partidul e în vrie, poate într-o situație chiar mai rea decât cea a PSD-ului. După înfrângerea rușinoasă a lui Cătălin Drulă chiar în fieful lor (să pierzi la tine acasă e dureros și greu de explicat), USR a devenit o „țintă de oportunitate” pentru oricine vrea să lovească.
Știi cum e în natură: prădătorii simt imediat animalul rănit. Dar problema mare la USR e că partidul, deja slăbit, își face singur rău prin scandaluri interne interminabile. Useriștii au un talent aproape artistic de a se sinucide politic în mod spectaculos. Ei numesc asta „democrație internă” și transparență, dar de afară, pentru omul simplu, se vede ca un scandal continuu, cu zbierete, acuzații reciproce și grupări care se luptă între ele.
Această slăbiciune internă invită la atac. AUR a mirosit sângele și atacă la concurență cu PSD. De ce? Pentru că slăbiciunea unuia este oportunitatea altuia. AUR vrea electoratul dezamăgit, vrea să pară singura alternativă viabilă anti-sistem, chiar dacă PSD e la putere. Iar Diana Buzoianu, prinsă la mijloc la Ministerul Mediului, e mai amenințată de propriii colegi care se luptă pentru putere în partid decât de „criza barajelor” inventată de Grindeanu. E trist, dar adevărat: când casa ta arde din interior, e foarte greu să te aperi de cei care aruncă cu pietre de afară.
Ținta reală: Premierul Ilie Bolojan
Să ridicăm puțin privirea de la scandalurile mici, de la certurile pe ministere, și să ne uităm la harta mare a puterii din România. La Palatul Victoria îl avem pe Ilie Bolojan, un premier care a ieșit întărit, mai ales după victoria lui Ciprian Ciucu în București. Bolojan e un personaj incomod pentru PSD. E pragmatic, are susținere populară și, mai ales, nu joacă după aceleași reguli vechi ale politicii de cumetrie.
Atacul PSD la USR este, de fapt, un atac pe flanc la adresa lui Bolojan. De ce spun asta? Pentru că useriștii au fost și sunt colaboratori loiali ai prim-ministrului în actuala configurație. Sunt parteneri previzibili pentru el. O eventuală scoatere a lor de la guvernare, sau chiar forțarea demiterii unui alt ministru USR (după plecarea lui Moșteanu, să zicem), l-ar slăbi semnificativ pe Bolojan. L-ar lăsa izolat, fără aliați în cabinet, forțat să negocieze mai mult cu baronii PSD sau cu facțiuni dubioase din propriul partid pentru a trece orice proiect.
PSD ar vrea, în scenariul ideal, să scape de Bolojan și să pună un premier mai „maleabil”, un personaj cu care să se poată înțelege la combinații și la împărțirea banilor, așa cum erau obișnuiți. Dar, pentru că Bolojan are încă o susținere solidă (mesajul bucureștenilor la vot a fost clar pro-reformă), un atac frontal acum ar fi sinucidere curată. S-a amânat probabil câteva luni. Nu multe. Două-trei. Așa că, până pot ataca „regele”, atacă „nebunii” și „caii” de pe tablă – adică USR-ul – pentru a slăbi apărarea premierului.
Umbra Olguței Vasilescu și lupta pentru putere
Și mai e ceva ce nu se vede la televizor, dar se simte puternic în sediul PSD din Kiseleff. Grindeanu nu are o strategie clară împotriva AUR, dar știe că adevăratul pericol pentru el vine din interiorul propriului partid. Extremiștii din PSD au o față, și acea față este Olguța Vasilescu.
Primărița de la Craiova e extrem de puternică în partid. Controlează organizații importante din sud, îl controlează pe Claudiu Manda și influența ei crește pe zi ce trece. Grindeanu, vulpoi bătrân în ale politicii, știe că Vasilescu va dori într-o zi să fie șefa PSD. Poate nu azi, poate nu mâine, dar ziua aia vine sigur.
Este acesta momentul atacului ei decisiv pentru preluarea puterii? Probabil că nu încă. Dar Grindeanu trebuie să se agite, să facă gălăgie, să arate că el e „bărbatul de stat” care se luptă cu USR-ul, tocmai pentru a nu-i lăsa ei spațiu de manevră. Dacă ar sta liniștit, ar părea slab. E o luptă pentru succesiune care se duce înainte ca actuala conducere să fi căzut de tot. Grindeanu anticipează că Olguța va ataca înainte de rotativă, pentru că poziția de prim-ministru ar întări-o fantastic în fața partidului. Așa că tot acest circ cu USR e și un mod de a-și securiza el scaunul în fața „Doamnei de Fier” a Olteniei.
Lumea se prăbușește, noi ne jucăm de-a guvernarea
Hai să fim serioși pentru o secundă și să ne uităm pe geam, la lumea reală. Trăim vremuri care ne dau fiori reci pe șira spinării. NATO și Uniunea Europeană sunt sub o presiune imensă, granițele tremură, războiul e la o aruncătură de băț de noi. Lumea pe care o știam, cea stabilă și sigură, se prăbușește peste noi. Economia globală gâfâie, iar securitatea a devenit un vis frumos.
Și în tot acest timp, în timp ce istoria se scrie cu litere de sânge lângă noi, noi ce facem? Stăm și ne uităm la mizerii politice interne. Ne consumăm energia pe intrigi de partid, pe cine a zburat cu avionul privat, pe cine a mai înjunghiat pe cine în ședința de birou permanent. Era momentul, poate mai mult ca oricând în ultimii 30 de ani, să fim uniți. Să avem o clasă politică stabilă, matură, care să lase deoparte jocurile astea mici pentru a ne proteja de pericolele alea mari care pândesc la graniță.
Dar nu. PSD atacă USR doar pentru a-și salva pielea și funcțiile. USR se atacă singur din lipsă de direcție. Grindeanu se ascunde de Olguța, iar Bolojan încearcă să țină corabia la suprafață în timp ce echipajul se bate cu lopețile în loc să vâslească. E mizerabil, da. Dar e perfect logic pentru interesele lor mărunte. Pentru noi, restul, cetățenii simpli, e doar o tragedie la care suntem obligați să plătim bilet. Păcat că nota de plată pentru această instabilitate vine întotdeauna prea târziu, când deja nu mai ai cui să te plângi.
