A fost de ajuns o singură investigație Recorder pentru ca întreaga clasă politică românească să fie lovită, instantaneu, de o epidemie fulgerătoare de muțenie. Când jurnaliștii au scos la lumină trecutul de securist al lui Lucian Pahonțu – șeful etern de la SPP, pensionar de lux înscăunat de peste două decenii și participant activ la represiunile de la Revoluție și de la Mineriada din 1990 –, te-ai fi așteptat să se cutremure scena publică.
V-ați fi așteptat ca partidele democratice să ceară demisii, ca televiziunile de știri să fiarbă, iar președintele țării să bată cu pumnul în masă? Să fim serioși! În România subterană, când Securitatea tușește, toată clasa politică bagă capul la cutie și se preface că plouă.
De la stânga la dreapta, de la Kiseleff până la sediile așa-zis reformiste, s-a lăsat o tăcere de cavou. O tăcere complice, grea și umilitoare.
Tăcerea mieilor în fața generalului cu douăzeci de ani de mandat
Hai să privim puțin ridicolul acestei lașități generale. Despre PSD, AUR sau televiziunile de casă ale oligarhilor nu avea nimeni iluzii: sunt extensiile naturale ale Sistemului, copiate fidel după modelul de la Răsărit. Dar spectacolul oferit de PNL și USR este de-a dreptul grotesc.
Unde au dispărut marii luptători pentru transparență și lustrație? De ce au înghițit brusc gălușca tăcerii? Oare Dominic Fritz sau Ilie Bolojan au uitat cum se articulează cuvintele când vine vorba despre jupânul absolut al protecției și pazei? Nu e nevoie de scenarii sofisticate: este vorba despre o frică paralizantă, viscerală, în fața unui om care știe prea multe secrete despre toți cei care s-au perindat pe la putere.
Iar cireașa de pe acest tort al ipocriziei stă, evident, la Palatul Cotroceni. Să ne amintim cum Nicușor Dan, întrebat la o conferință de presă ce mai caută un general pensionar de 21 de ani la butoanele SPP, s-a enervat vizibil și a bâiguit ceva despre „un termen rezonabil”. Iată că termenul a expirat, dovezile represiunii ceaușiste sunt pe masă, iar președintele tace mort în păpușoi. Atât a rămas din mitul politicianului antisistem: un executant docil care evită privirea generalilor.
Președintele spectator la propria cacealma
Dar cinismul prezidențial nu se oprește la scutul tras în jurul lui Pahonțu. Iese președintele la rampă și ne anunță senin că Legea Salarizării a eșuat și că partidele „și-au asumat acest eșec”. Adică el n-are nicio treabă, el era doar un turist rătăcit pe holurile de la Cotroceni.
Până ieri, același președinte se bătea cu cărămida în piept că jalonul din PNRR e misiunea lui sfântă, că are acordul ferm al PSD-ului și că totul e sub control. Azi, când cele 770 de milioane de euro din fondurile europene zboară pe apa sâmbetei, ridică din umeri: ăia nu s-au înțeles, eu mă spăl pe mâini.
Logica e simplă și dă cu virgulă: dacă aveai acordul PSD și l-au călcat în picioare, de ce nu arăți cu degetul spre vinovați? Iar dacă nu-l aveai, înseamnă că ai mințit poporul cu televizorul luni de zile. Nu poți complota la dărâmarea guvernelor, să bați palma pe sub masă cu PSD, iar când se prăbușește șandramaua să pretinzi că ești un simplu arbitru neutru care fluieră finalul meciului din tribună.
Tupeul pesedist și sertarele ferecate timp de cinci ani
Cât despre PSD, tupeul a atins cote de laborator. Să-i asculți pe pesediști cum urlă acum că reforma salarizării a fost sabotată de alții este definiția psihiatrică a hoțului care strigă „prindeți hoțul!”.
Să ne uităm la fapte: din noiembrie 2021 și până în primăvara lui 2026, Ministerul Muncii a fost feuda exclusivă a PSD timp de patru ani și jumătate. Marius Budăi, Simona Bucura-Oprescu, Petre Florin Manole – toți s-au succedat la conducere cu o singură misiune clară: să țină Legea Salarizării blocată în sertare ca să nu-și deranjeze clientela de partid. La Sănătate, aceeași poveste cu Rafila și Rogobete.
Timp de cinci ani au refuzat să miște o virgulă, îngropând cerințele Bruxelles-ului, iar acum au tupeul să asmută sindicatele și să arunce vina pe oricine altcineva pentru pierderea banilor europeni.
România este prinsă astăzi într-un cerc vicios al lașității: un președinte deconectat care fuge de răspundere, un PSD care dinamitează deliberat bugetul pentru a-și păstra privilegiile și o clasă politică încremenită de frică în fața unor fosile din vechea Securitate.
Puteți schimba etichetele partidelor de la guvernare la nesfârșit, dar când vine vorba de reforme reale sau de curățarea structurilor de putere, mecanismul rămâne același. Întrebarea nu este dacă își vor asuma vreodată dezastrul, fiindcă știm bine că nu o vor face. Întrebarea este: cât timp va mai tolera această țară să fie guvernată de complici, fricoși și impostori care tremură de fiecare dată când le sună telefonul scurt de la băieții cu epoleți?
