Se numără zilele ca în armată. În zeci de birouri ministeriale, prin primării de comune uitate de lume și prin studiourile de televiziune ale băieților deștepți se ține deja șampania la gheață. Se face AMR-ul, se trag linii pe calendar și se suspină cu jind după „marea eliberare”. Pleacă, în sfârșit, căpcăunul de la Oradea, „bampirul” care a îndrăznit să le ceară socoteală pe cheltuieli, să le măsoare performanța și să le taie conducta cu pomeni.
Mulți își imaginează că din secunda în care Ilie Bolojan va elibera biroul de la Palatul Victoria, țuțuroiul statului va începe din nou să curgă cu lapte, miere și sporuri de antenă.
V-ați fi așteptat la puțin realism economic? Să fim serioși! România politică trăiește într-un delir continuu, convinși fiind că prosperitatea se produce prin autosugestie și decrete de guvern.
Șampania baronilor și naivitatea celor care duc greul
Spectacolul e pe cât de comic, pe atât de tragic. La coada celor care abia așteaptă să se deschidă iar robinetul cu bani publici nu stau doar paraziții de profesie. Sigur, baronii locali, armata de superbugetari, pensionarii speciali și sindicatele de carton sunt primii la linie, cu mâna întinsă și buzunarele căscate.
Dar culmea naivității vine din altă parte: milioane de oameni din mediul privat, de la mari antreprenori la patroni de buticuri și angajați epuizați, au căzut în aceeași capcană a gândirii magice. Oamenii chiar speră sincer că, odată încheiată „epoca austerității”, afacerile vor duduie brusc, ratele vor scădea prin minune, iar banii vor răsări din asfalt doar pentru că a dispărut omul care le amintea că visteria e goală.
Câtă inocență fiscală! Să crezi că eliminarea celui care a încercat să oprească hemoragia bugetară va vindeca pacientul aflat deja în comă pe masa de operație este o formă pură de orbire voluntară.
Aritmetica pe care ciolacii refuză să o priceapă
Hai să lăsăm poezia electorală și să ne uităm puțin la cifrele reci, alea pe care Marcel Ciolacu și economiștii lui de partid le privesc ca pe niște hieroglife indescifrabile.
Realitatea cruntă este că România trebuie să împrumute anual în jur de 60 de miliarde de euro de pe piețele internaționale. Ați citit bine: șaizeci de miliarde. În fiecare an! Pentru dimensiunea economiei noastre, asta nu mai este o simplă datorie, este o bombă atomică cu ceas. Mai mult de jumătate din acești bani se duc direct pe rostogolirea datoriilor vechi făcute tot de ei, iar restul abia acoperă gaura uriașă a deficitului curent.
La ce dobânzi credeți că ne vom mai împrumuta când datoria publică va atinge pragul de 70% din PIB, deficitul va continua să zburde la 5-6%, iar agențiile de rating vor retrograda România la statutul de gunoi financiar? Niciun pesedist nu știe să răspundă la această întrebare, pentru simplul motiv că nu-i interesează ziua de mâine.
În timp ce Justiția Liei Savonea își securizează privilegiile financiare pe bandă rulantă prin hotărâri judecătorești, iar corul sindical promite noi majorări din bani inexistenți, România se comportă exact ca un dependent de păcănele care face împrumuturi la cămătari ca să plătească dobânda la împrumutul de ieri.
Farsa de la Cotroceni și biletul doar-dus spre prăpastie
Iar dacă tabloul nu era suficient de sinistru, priviți manevrele de la Cotroceni. Dacă Nicușor Dan va ceda șantajului și va readuce la butoane aceeași garnitură pesedistă iresponsabilă – cosmetizată eventual cu vreun premier de vitrină gen Nazare, împachetat frumos în costum european –, tot sacrificiul din ultimii doi ani va fi fost complet degeaba.
Vom asista la reluarea marelui jaf național, dar într-un decor mult mai periculos. Când hățurile corecției bugetare vor fi scăpate complet din mână, opțiunea nu va mai fi între austeritate și relaxare, ci între faliment suveran și o intervenție brutală a Fondului Monetar Internațional, care va tăia fără anestezie tot ce prinde în cale.
Cei care deschid astăzi șampania și visează la creșteri de salarii trăiesc pe un munte de iluzii. Problema fundamentală care ne va lovi în plin peste câteva luni nu va fi cu cât se mai măresc lefurile și pensiile speciale.
Întrebarea reală, dură și inevitabilă pe care nimeni din coaliția iresponsabililor nu are curajul să o rostească este una mult mai simplă: ce veți face în ziua în care bancomatele vor refuza să mai scuipe banii de pensii și salarii pentru că nimeni pe lumea asta nu mai acceptă să vă împrumute nesimțirea?
