Dacă ar exista o olimpiadă a tupeului sindicalist mufat la conducta cu bani publici, Bogdan Hossu ar pleca acasă cu aurul, argintul și bronzul la un loc. Omul acesta, care a transformat funcția de lider de sindicat într-o feudă pe viață din zorii anilor ’90 încoace, a mai scos o perlă din tolba sa de gândire economică de sorginte comunistă. Rețeta domniei sale pentru a acoperi găurile dintr-un buget făcut țăndări? Una simplă, brutală și previzibilă: să jupoi încă o piele de pe companiile private ca să mai umfli niște salarii la stat.
V-ați fi așteptat la vreo idee revoluționară despre eficientizare, digitalizare sau tăierea sinecurilor? Să fim serioși! În universul paralel al liderului Cartel Alfa, economia funcționează exclusiv prin jaf legiferat.
Fosila de la sindicate și fetișul naționalizării prin suprataxare
Când statul rămâne fără bani de spart pe pomeni, reflexul pavlovian al lui Bogdan Hossu nu este să întrebe unde s-au scurs miliardele, ci să caute buzunarul celui care încă mai produce ceva în țara asta. Căci de ce să deranjezi aparatul birocratic când poți să bagi mâna până la cot în profitul privatului?
Hai să privim puțin absurdul în față. Vorbim despre un sistem privat deja sugrumat de o avalanșă de modificări fiscale aberante, de la e-facturi impuse peste noapte până la taxe aberante pe cifra de afaceri. Într-un asemenea peisaj, vine Hossu de la biroul său confortabil de sindicalist de carieră și propune o taxare suplimentară a profitului.
Pentru mintea sindicală dâmbovițeană, patronul și angajatul din mediul privat nu sunt decât niște iobagi moderni. Rolul lor pe lume este strict să tragă la jug de dimineață până noaptea ca să alimenteze conturile unei clientele de partid care își pasează dosare cu șină între birouri. Un fel de comunism cu față umană, aplicat cu ranga fiscală.
Gaura neagră de 170 de miliarde și armata de pile de neatins
Să vorbim puțin pe cifre, căci cifrele nu mint, oricât ar încerca domnul Hossu să le cosmetizeze la televizor. Avem peste 1,2 milioane de angajați la stat. O masă uriașă care înghite anual peste 165 de miliarde de lei. Pentru sindicate, însă, nota de plată este încă prea mică. Pentru anul viitor, comanda e clară: să se mai arunce încă vreo opt miliarde de lei în cazanul salariilor bugetare, trecând lejer de 173 de miliarde.
De unde să iei diferența? Normal, de la privați, că doar nu o să ceară liderii de sindicat reformarea primăriilor din comunele cu optzeci de locuitori și treizeci de angajați la primărie!
Ați văzut vreodată vreun sindicat să iasă în stradă cerând concedierea incompetenților, eliminarea sporurilor de stat pe scaun sau evaluarea reală a performanței funcționarilor? Niciodată. Solidaritatea sindicală a lui Hossu funcționează exclusiv în jurul ideii că banul public e o fântână arteziană infinită, iar cine îndrăznește să ceară restructurare este automat un dușman al poporului.
Am văzut deja ce s-a întâmplat când s-a încercat o minimă raționalizare a companiilor de stat și a aparatului teritorial: blocaj total, urlete, șantaj și amenințări cu greve. Reforma în viziunea lor înseamnă doar să primești mai mult fără să justifici vreodată ce faci.
Logica bizară a falimentării găinii cu ouă de aur
Ceea ce refuză domnul Hossu și tovarășii săi de ideologie să înțeleagă este o regulă de bază a fizicii economice: dacă sufoci privatul, omori însăși sursa care îți plătește luxul de a face grevă.
Ce credeți că se va întâmpla dacă mărești birurile pe companii într-o economie în care datoria publică a sărit de 50% din PIB, iar deficitul a scăpat complet de sub control? Firmele nu vor deveni brusc mai generoase; pur și simplu vor trage obloanele, vor îngheța investițiile sau vor trimite oameni în șomaj.
Iar când firma privată dă faliment, dispar și taxele, dispar și salariile, iar statul se trezește cu o gaură și mai mare. Dar pentru un lider sindical a cărui leafă nu depinde de productivitate, noțiunea de faliment pare un detaliu nesemnificativ dintr-un manual pe care nu l-a deschis niciodată.
Trăim în țara în care dacă jumătate dintre birocrații inutili ar pleca mâine acasă, cetățeanul de rând ar respira probabil mult mai ușurat la orice ghișeu. Cu toate acestea, domnul Hossu insistă că soluția la ineficiență este să finanțăm și mai scump exact aceeași risipă.
Câtă vreme lideri ca Bogdan Hossu vor dicta agenda publică, România va rămâne prizoniera unui cerc vicios: privații vor munci pe brânci ca să țină în cârcă un aparat mamut, iar statul va pedepsi performanța pentru a răsplăti obediența.
Până la urmă, marea întrebare nu este dacă ideile lui Bogdan Hossu sunt toxice pentru economie, fiindcă asta o știe orice om care a plătit vreodată un impozit pe salariu. Întrebarea adevărată este alta: cât timp mai are de gând mediul privat să accepte rolul de victimă de serviciu înainte să stingă de tot lumina și să-i lase pe sindicaliști să-și plătească lefurile unii altora?
