„Femeile n-au de-a face cu politica. Asta e treabă de bărbat.” Nu vă sună cunoscut? Nu spunea și Caragiale: „Zoe, fii bărbată!”? Căci dacă ești femeie, „răbdare și tutun”…
Da, puterea și forța ca atuuri tipic masculine, curat murdar, dar adevărat. Cel puțin în politica românească actuală. Și nu este de mirare, luând în considerare evoluția noastră post-decembristă – în termeni de societate afectată de un soi de PTSD combinat cu un capitalism prost înțeles și aplicat.
Cât despre generația mea, ea a fost strivită de stereotipuri legate de rolurile tipice de gen și de presiunea unei societăți automatic setată pe a pune (& promova) „etichete” cu cea mai mare ușurință, sub deviza „crede și nu cerceta”.
Am fost crescuți (și „socializați”, cum se spune în Germania) în anii ’90 și 2000, când România era pe „culmile disperării” din toate punctele de vedere. Traversam o perioadă de tranziție… Interminabilă.
Imediat după ’89, când a dispărut spectrul dușmanului comun, și unitatea între oameni (indiferent de gen!), ca să nu zic egalitate (măcar la nivel de propovăduire statală socialistă), a început și ea să dispară.
Ca soluție imediată la șocul economic post-decembrist a apărut și soluția „rapidă” la șomaj. S-a importat și popularizat imaginea femeii-obiect ce nu avea nevoie de altceva decât de corpul ei pentru a obține tot ceea „ce-și doresc femeile”: un bărbat cu bani (în traducere liberă, unul cu un job bine plătit, ori cu afacere proprie, și evident, o mașină care să fie de la Dacia în sus!).
Un loc de muncă era oricum greu, dar nu imposibil de găsit, mai ales dacă aveai „pile” – abia apoi îți puteai dovedi abilitățile profesionale. Multe fete erau încurajate de mame să-și găsească un străin și să scape imediat din patria sortită eșecului. Viața de femeie casnică, îngrijind de cel puțin 2 copii și de un soț neamț într-un mic orășel din Bavaria era considerată o binecuvântare chiar și în distinsa urbe a Iașului postdecembrist… [continuare]
Accesați articolul integral pe republica.ro
