De-a lungul vieții mele am cunoscut tot felul de oameni. Unii dintre ei foarte atașați, la nivel declarativ, de valorile și simbolurile creștine. Oameni care purtau cruci la gât, care vorbeau de valorile sfinte ale familiei creștine, care se duceau la biserică la slujbe și aprindeau lumânări, oameni care povesteau tuturor despre cât de mult iubesc Biserica și pe slujitorii ei. Dacă interacțiunea cu ei s-ar fi rezumat la niște contacte sociale superficiale, ai fi putut să-ți pui mâna în foc pentru ei.
Culmea, pe măsură ce îi cunoșteam mai bine, fix ăia care își afișau ostentativ credința erau cei care îi călcau principiile în picioare. Ăia care stăteau toată ziua cu familia creștină în gură erau și cei care-și trădau partenerii de viață, ăia care se duceau la biserică cu regularitate aveau și o uriașă apetență pentru bârfă, ăia care se lăudau că dau bani bisericii erau, de fapt, unii dintre cei mai scabroși hoți pe care i-am cunoscut, iar ăia care aveau icoane peste tot (în casă, în mașină, la gât) n-au vrut niciodată să doneze un leu pentru vreo campanie umanitară pe care am lansat-o public.
În schimb, am avut numai surprize plăcute de la oamenii care nu-și afișează credințele. Și fix aici voiam să ajung: un om care-și afișează ostentiv credința e un om indecent, de fapt. Ca și cultura, credința nu se arată, se demonstrează. Iar un om care crede în valorile fundamentale ale vieții nu simte nevoia să le strige, pentru că e ocupat să le aplice în fiecare zi a vieții lui…
Accesați articolul integral pe
