Liderii NATO s-au declarat mulțumiți de rezultatele summitului de la Haga, desfășurat între 24 și 25 iunie 2025, care a avut loc fără tensiuni și a evidențiat consensul privind creșterea bugetelor de apărare. Însă tocmai această atmosferă calmă a evidențiat evitarea celor mai dificile subiecte de pe agenda Alianței. În perioada următoare, statele membre vor trebui să răspundă unor întrebări esențiale legate de angajamentul Statelor Unite față de securitatea europeană, politica față de Rusia, continuitatea sprijinului pentru Ucraina și o posibilă abordare comună în relația cu China.
Summitul nu a fost lipsit de rezultate concrete. Pentru a răspunde cererilor administrației Trump privind o contribuție mai mare din partea aliaților europeni, a fost adoptat un nou angajament bugetar semnificativ. Pragul actual de 2% din PIB alocat apărării va fi înlocuit cu un obiectiv de 5% în următorii zece ani, dintre care 3,5% vor fi direcționați către achiziții de echipamente militare, iar 1,5% către domenii conexe precum infrastructura critică și securitatea cibernetică. Din acest punct de vedere, summitul a fost considerat o reușită.
În schimb, sprijinul pentru Ucraina, care a fost tema centrală a ultimelor trei reuniuni, a fost lăsat în plan secund. Aliații au decis dinainte să nu anunțe nicio măsură nouă de sprijin și nici nu l-au invitat pe președintele Volodîmîr Zelenski la sesiunile oficiale. La solicitarea Statelor Unite, NATO a renunțat și la planul de a publica o nouă strategie privind Rusia, care ar fi urmat să înlocuiască documentul elaborat în anii ’90, pe vremea când Moscova era privită ca un posibil partener.
Declarația finală, surprinzător de scurtă — doar cinci paragrafe —, nu menționează pericolul imediat reprezentat de reconfigurarea militară a Rusiei, ci face referire doar la o „amenințare pe termen lung” la adresa securității euroatlantice, alături de terorism. Nu apare nicio referire la invazia pe scară largă a Ucrainei, cel mai amplu conflict militar din Europa după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu se menționează nici ambițiile declarate ale Chinei, care pun sub semnul întrebării valorile și securitatea transatlantică. Totodată, nu este subliniată importanța relațiilor NATO cu partenerii din Indo-Pacific. Declarația a transmis, în esență, imaginea unui summit care a evitat deliberat realitatea tensionată de pe teren, preferând o formulare generală într-un context marcat de instabilitate și escaladare.
Refuzul de a aborda frontal provocările majore vine cu un cost. În lipsa unor decizii ferme care să întărească capacitatea de reacție și descurajare a Alianței, statele membre vor fi nevoite să gestioneze singure provocările, într-un moment în care este nevoie de coerență și solidaritate. Liderii se întorc în țarilele lor cu patru mari incertitudini nerezolvate, care vor pune presiune asupra NATO în lunile și anii următori.
Mai pot conta europenii pe sprijinul Statelor Unite pentru securitatea continentului?
Aceasta este prima și poate cea mai presantă incertitudine. Deși declarațiile lui Donald Trump la finalul summitului au părut menite să liniștească aliații, numeroase semnale contradictorii ridică semne de întrebare cu privire la angajamentul real al Washingtonului. Trump și-a exprimat de-a lungul timpului scepticismul față de alianțele multilaterale și a sugerat că Statele Unite nu ar trebui să intervină în apărarea țărilor care nu îndeplinesc obiectivele de cheltuieli pentru apărare. Într-o declarație notorie, el a afirmat că Rusia, din punctul său de vedere, „poate să facă ce vrea” cu aliații care nu contribuie suficient. O astfel de poziție ridică semne de întrebare serioase cu privire la disponibilitatea Statelor Unite de a respecta angajamentele din articolul 5, care stă la baza ideii de apărare colectivă în cadrul NATO.
Mai multe acțiuni recente ale administrației Trump au accentuat această incertitudine. Sprijinul militar și schimbul de informații cu Ucraina au fost suspendate temporar, iar vicepreședintele JD Vance a atacat deschis aliații europeni într-un discurs rostit la Conferința de Securitate de la München din februarie. Într-o conversație devenită publică el și secretarul apărării Pete Hegseth au numit țările europene „state care profită fără să contribuie la propria apărare” și le-au catalogat drept „neserioase” . În acest context, tot mai mulți lideri europeni consideră că al doilea mandat al lui Trump marchează o schimbare profundă a relației transatlantice — una în care încrederea în sprijinul american nu mai poate fi considerată un lucru garantat.
În paralel, planează și incertitudini legate de prezența militară a Statelor Unite în Europa. La summitul din acest an, aliații au convenit asupra unor noi obiective privind dezvoltarea capacităților militare, pentru a răspunde cerințelor definite în planurile de apărare ale NATO. Totuși, aceste decizii au fost luate înainte ca Departamentul Apărării al Statelor Unite să finalizeze analiza amplasării globale a forțelor americane, așteptată mai târziu în acest an. Această revizuire va determina unde vor fi amplasați militarii și echipamentele americane în anii următori.
Primele semnale sugerează că o parte semnificativă din forțele americane ar putea fi relocate din Europa către regiuni considerate mai prioritare pentru interesele strategice ale Washingtonului, cum ar fi Indo-Pacificul sau Orientul Mijlociu. Deși o astfel de redistribuire nu ar compromite automat capacitatea NATO de a descuraja un atac, o reducere bruscă a prezenței americane ar pune presiune pe aliații europeni, care nu sunt pregătiți să acopere rapid un asemenea deficit.
Va crește Trump presiunea asupra Rusiei?
O altă incertitudine majoră privește intențiile administrației Trump în raport cu Rusia și cu războiul din Ucraina. Deși a exprimat deseori frustrare față de comportamentul lui Vladimir Putin, președintele american nu a dat semnale clare că ar fi dispus să impună Kremlinului consecințe concrete pentru continuarea agresiunii. Rusia continuă să bombardeze infrastructura civilă ucraineană, în timp ce negocierile rămân blocate și lipsite de conținut real.
În Congres-ul american se află în discuție un nou pachet de sancțiuni, susținut de o largă majoritate bipartizană, care ar viza în special exporturile de energie ale Rusiei. Cu toate acestea, Casa Albă nu și-a exprimat sprijinul oficial pentru aceste măsuri. În paralel, Uniunea Europeană analizează dacă să prelungească propriile sancțiuni economice și energetice împotriva Moscovei. În lipsa unui angajament clar din partea Statelor Unite, eforturile europene riscă să fie golite de conținut, mai ales dacă Washingtonul revine la o politică de normalizare a relațiilor cu Rusia.
Va continua Statele Unite să sprijine Ucraina?
A treia întrebare-cheie care nu a primit un răspuns la summitul NATO tocmai încheiat este dacă Statele Unite își vor menține sprijinul pentru Ucraina, aflată în al patrulea an de război. În ultima perioadă, Washingtonul a transmis semnale ambigue. Pe lângă suspendarea temporară a asistenței militare și a schimbului de informații, administrația Trump a renunțat la rolul de coordonator al Grupului de Contact pentru Apărarea Ucrainei — platformă pe care chiar Statele Unite au inițiat-o și condus-o timp de peste trei ani, pentru a organiza sprijinul militar din partea a peste cincizeci de țări.
Retragerea din acest cadru ridică semne de întrebare serioase în rândul aliaților europeni. În lipsa unei implicări americane directe și active, eforturile europene vor fi supuse unor presiuni și mai mari. Dacă această schimbare de direcție este dublată și de o diminuare a prezenței americane în Europa, capacitatea colectivă de a susține Ucraina devine și mai fragilă. Resursele europene, deja întinse, ar putea deveni insuficiente într-un context în care războiul continuă, iar sprijinul din partea celui mai influent membru al Alianței este tot mai incert. Sprijinul Statelor Unite nu mai poate fi considerat o constantă, ceea ce complică serios planificarea și coordonarea între aliați.
Pot aliații găsi o abordare comună față de China?
Ultima întrebare esențială pe care summitul de la Haga a evitat să o abordeze este dacă statele membre NATO pot construi o strategie coerentă în relația cu China. În prezent, semnalele transmise de administrația Trump pe acest subiect sunt neclare, ceea ce a contribuit la lipsa oricărei inițiative concrete în cadrul reuniunii. Deși provocările legate de influența militară, economică și tehnologică a Chinei sunt tot mai evidente, aliații nu au reușit să formuleze o poziție comună.
În plus, liderii a trei parteneri cheie din regiunea Indo-Pacific — Japonia, Coreea de Sud și Australia — au ales să nu participe la summit, o absență notabilă față de edițiile anterioare. Această retragere subliniază pierderea de ritm în coordonarea dintre NATO și partenerii săi din Asia, un proces început în timpul primului mandat al lui Trump și continuat sub administrația Biden.
Această ezitare vine într-un moment critic. Beijingul își intensifică sprijinul pentru efortul de război al Rusiei și încearcă, în același timp, să-și extindă influența politică și economică în Europa și în regiunea Indo-Pacific. În lipsa unei poziții clare și unitare, Alianța riscă să rămână pasivă în fața unui actor global care testează constant limitele stabilite de ordinea democratică și de securitate transatlantică.
Niciuna dintre aceste întrebări presante nu a primit un răspuns clar din partea liderilor NATO la summitul de anul acesta. Totuși, felul în care vor fi abordate aceste provocări în lunile și anii următori va influența decisiv capacitatea Alianței de a face față amenințărilor actuale și celor care urmează să apară. Liderii au plecat de la Haga cu un nou angajament privind cheltuielile de apărare și o fotografie simbolică de unitate, dar ceea ce urmează este o perioadă marcată de tensiuni, incertitudini și decizii care nu mai pot fi amânate.
