Deși olimpianul patron al acestui regres, dl Iohannis, a declarat (cu o candidă sinceritate) că România este un „stat eșuat”, ți-e greu să te acomodezi cu o asemenea concluzie. Între timp, ne întrebăm cum Dumnezeu poate un ministru cu studii tardive, precare și diverse pete albe în CV să conducă totuși ditamai structura unei administrații centrale.
Există destui cetățeni care-și văd de viață fără să se gândească prea des la cine populează executivul și la ce se petrece acolo, la București. Oricât ar fi de autonomi, ei înjură, desigur, „autoritățile”, de vreme ce acestea, prost reprezentate uman, fac întruna boacăne, nu-și țin promisiunile electorale și mint, dacă nu cumva deturnează fraudulos resursele publice, printr-o rețea de clienți bine pregătiți pentru acest sport.
Există, cu siguranță, la fel de numeroși cetățeni care suferă din cauza cufundării clasei politice în ceea ce se anunță a fi o mediocritate sistemică, de durată. Indiferent de istoricul tău electoral, ai vrea să vezi în guvernul țării experți onești, dublați de manageri eficienți. În lipsa unei lumi ideale, românul a fixat jos bara compromisului, conform proverbialului bilanț de mandat: „a furat, dar a și făcut!” În ultimii zece ani, degradarea standardelor de selecție a cadrelor de partid – dintre care se recrutează și listele guvernamentale – a devenit o evidență tot mai tristă. E deja folclor urban convingerea că, până și în tulburații ani ’90, partidele erau mai exigente și selective: nu ajungea ministru chiar oricine!…
Accesați articolul integral pe
