După ce a petrecut ani întregi făcând din România terenul său de joacă pentru lux, imagine publică și influență ieftină, Tristan Tate anunță că pleacă. Nu pentru că ar fi constrâns, nu pentru că ar fi pus la zid de o nedreptate istorică, ci pentru că nu i-a ieșit cum a vrut. Supărat pe rezultatul alegerilor prezidențiale, în care Nicușor Dan a câștigat în fața favoritului său George Simion, Tate își ia adio de pe contul de X cu mesajul: „Ei bine, Romania, a fost frumos cât a durat. Mulțumesc pentru amintirile plăcute.”
E un mesaj care încearcă să fie elegant, dar cade în ridicol. Pleacă după ce a făcut România de râs în toată lumea, într-un stil care amestecă grotescul cu ipocrizia. Fără vreo contribuție reală, fără respect față de spațiul în care a trăit, Tristan Tate pleacă așa cum a și venit: cu zgomot inutil și un aer de superioritate care nu mai păcălește pe nimeni.
Înainte de a se retrage teatral, Tristan s-a indignat public de victoria unui candidat care nu-i convenea ideologic: „Răufăcătorul este acum confortabil în frunte! Se apropie o altă înscenare a UE? O problemă uriașă pentru poporul român. Pur și simplu mă voi muta.” Acesta este nivelul discursului lui: etichete superficiale, teama de „globaliști” și amenințarea cu plecarea, ca un copil răsfățat căruia nu i s-a cumpărat jucăria preferată.
Tate s-a implicat activ în campania online a lui George Simion. Mesajul său, scris în română, a fost clar: „Tinere, poate că nu te pricepi la politică, poate pur și simplu nu-ți pasă. Dar uită-te la Europa de Vest. Imigrația, criminalitatea, erodarea culturii și a religiei lor. Poți spune cu sinceritate că vrei același lucru pentru România? Dacă nu… ia atitudine azi. Votează cu George Simion. Salvează-ți țara de globaliști, înainte să pierzi totul.” Acest discurs panicos și demagogic a fost, de fapt, un semnal al disperării: influența lui nu mai dă rezultate, iar România reală nu e dispusă să-i urmeze agenda.
Pe fondul acestor postări, rămâne întrebarea esențială: ce caută cineva cu dosare penale în România să dea lecții de morală și strategie politică? Tristan Tate și fratele său Andrew sunt anchetați pentru trafic de persoane, viol și constituirea unui grup infracțional organizat. Aceste acuzații grave sunt negate de cei doi, dar ele există, iar autoritățile române le investighează. Nu e vorba de bârfe, nu e vorba de exagerări – e vorba de fapte oficiale, încadrate penal. Și totuși, în ciuda acestora, el a pozat constant într-un mentor al tinerilor, într-un bărbat de succes care le arată altora cum să trăiască.
Realitatea este că Tristan Tate nu a fost niciodată o „valoare”, ci doar un produs al unei culturi a superficialității și admirației pentru bani rapizi și atitudini toxice. Ne pleacă „valorile” în ghilimele – adică acei indivizi împinși în față de algoritmi, de clickuri și de fascinația pentru un stil de viață opulent, dar gol de substanță. Ce a făcut concret în România? A creat o imagine artificială despre putere, masculinitate și reușită, pe fundalul unui trecut juridic dubios și al unui prezent instabil.
Este ironic că pleacă acum, când lucrurile încep să se clarifice. România, cu toate problemele sale, nu mai este atât de ușor de manipulat. O parte tot mai mare din populație a început să discearnă între influenceri și infractori. A început să înțeleagă că în spatele unor conturi cu sute de mii de urmăritori se pot ascunde interese murdare. Și când realitatea devine inconfortabilă pentru cei care trăiau din iluzie, aceștia aleg să plece.
Plecarea lui Tristan Tate nu este o dramă națională. Este, din contră, o eliberare. Nu se închide o eră glorioasă, ci o etapă jenantă din cultura noastră online. Nu pierdem un lider, ci ne lepădăm de o poveste toxică. Și dacă pleacă și alții ca el, cu atât mai bine. Nu avem nevoie de „valori” fabricate în studiouri de podcast, ci de oameni reali, care nu fug când nu le iese jocul.
În loc să ne plângem că „ne pleacă valorile”, ar trebui să le ținem ușa deschisă și să ne asigurăm că nu se mai întorc. România merită mai mult decât aplauze pentru mașini scumpe, discursuri inflamatoare și glorificarea infracțiunii. Merită decență, asumare și modele autentice. Iar în acest peisaj, Tristan Tate n-a fost niciodată altceva decât o paranteză rușinoasă.
