Garsonul, care avea și niște fire albe, era cafeniu și nici nu vorbea românește, ne înțelegeam într-o engleză asiatică. I-am cerut un ceai și o brioșă, ba nu, mai bine o bere nealcoolică, și l-am întrebat de unde e. Din Bangladeș.
Mă aflam într-un local mic, cu nume franțuzesc, am făcut comanda în engleză unui om din Bangladeș, care mi-a adus o bere cu nume românesc.
Eram în România.
Recunosc că nu m-am revoltat, că nu l-am întrebat răstit ce caută în țara mea, sau, dacă tot a venit, de ce, cu mâinile lui ciocolatii, nu mătură străzile, în loc să servească mâncare românilor. Nu m-am îngrozit că ar putea să-și găsească o româncă, cu care să facă niște copii. N-am fost în stare decât să mă gândesc la ce viață o fi avut acasă la el omul ăsta nu prea tânăr, de a făcut mai mult de un sfert de glob ca să îmi aducă mie o bere fără alcool… [continuare]
Accesați articolul integral pe republica.ro
