Am călătorit prima oară cu avionul în afara țării în vara lui 1990. Eram atât de tânără încât nu-mi dădeam seama că mi se întâmpla ceva excepțional. Părinții mei nu mi-au prezentat vacanța asta ca pe ceva nemaipomenit pentru noi toți, abia scăpați de comunism, nu mi-au spus că eram primul membru al familiei mele care avea un pasaport cu care putea face orice dorea.
Înaintea plecării, tata mi-a arătat niste fotografii alb-negru și niște desene ale Parisului, în niște ghiduri, albume și cărți poștale din studenția bunicului, aduse și păstrate cu sfințenie în bibliotecă, în raftul cel mai de jos de sub fereastră, în rândul din spate de cărți. Mi-a făcut ceea ce acum s-ar numi un tur virtual al Parisului, povestindu-mi cu lacrimi în voce tot ce urma să văd, încărcându-mă de bucurie și entuziasm. Plecam dintr-un orășel modest de pe Valea Prahovei, să văd ceea ce tata spunea, fără să fi fost vreodată acolo, că e cel mai frumos oraș din lume.
Îmi amintesc și acum mirosul Parisului din dimineața în care am ajuns acolo. Este un miros pe care l-am recunoscut de zeci de ori, în alte zeci de dimineți petrecute acolo, un miros care pentru mine nu s-a schimbat în peste treizeci de ani. Pentru mine Parisul miroase a unt topit, lădițe de fructe și frunze de copaci, un miros puțin umed și puțin greu… [continuare]
Citiți articolul original pe republica.ro
