Când eram doctorand în Franța, am aflat că acordarea notei maxime (20, după sistemul francez) la un examen trebuia însoțită de un referat de justificare a acestei decizii din partea profesorului, referat care era analizat de o comisie a facultății.
Nu știu dacă această exigență mai este azi este în vigoare, dar știu că în sistemul școlar francez, notele de 18 sau 19 sunt foarte rare și se obțin foarte greu. Spre deosebire de sistemul francez, un profesor român este adeseori interpelat de părinți, de elevi sau studenți atunci când nu acordă nota maximă.
Zecele românesc a devenit o obligație de serviciu: părinții au ajuns să scrie petiții pentru ca inclusiv răspunsurile greșite la un examen să fie punctate.
Într-un scurt text remarcabil, Oana Moraru dezvăluie minciuna fundamentală în care creștem și ne creștem copiii, minciuna unui sistem de notare defect care produce, la rândul ei, o societate defectă.
Căci da, felul în care notăm și ceea ce notăm noi ca profesori este o repetată și consolidată minciună educațională și socială.
O minciună care s-a agravat în ultimii ani, atunci când zeci de copii dintr-o clasă sau dintr-o școală au terminat anul școlar cu „zece curat”, această expresie a perfecțiunii inutile cu care ne amăgim, elevi sau părinți fiind, că suntem în top, în orice top, mai ales în topul clasei sau al școlii…
Accesați articolul integral pe
