Când Amalia Enache a pus de pe scena Sălii Palatului întrebarea aparent nevinovată: „Câți dintre cei din sală erați născuți în decembrie 1989?”, am crezut că e o găselniță de captatio benevolentiae. M-am uitat în jurul meu și brusc m-am simțit bătrân. O pădure de mâini tinere s-a ridicat în jur, cam o treime din sala unde pe vremuri se țineau Congresele lui Ceaușescu.
Eram la premiera din București a filmului „Libertate”. Nu e „încă un film despre Revoluție”.
Nu sunt 100 de minute despre Revoluție, ci sunt 100 de minute de revoluție, în urma cărora ieși răscolit.
E ceva la acest film care m-a lovit ca un bolovan în plină figură. Unii consideră că e „cealaltă față a realității”, care nu s-a putut spune până acum.
Filmul lui Tudor Giurgiu nu ar fi putut să apară acum 30, 20 sau 10 ani. Cred că lumea era nepregătită să se uite într-o oglindă nedeformată de mitul fondator care stă la temelia oricărei lumi noi…
Accesați articolul integral pe