Din primele zile de şcoală ale copilăriei mele, nu-mi amintesc decât băncuţa cu cărticele şi ceva dulce care ne aștepta în clasa aranjată drăguţ de învăţătoare. Probabil creierul, în procesul său continuu de autoigienizare, a renunţat la amintirile inutile privind discursurile directorilor, pe care puţini îl auzeau şi pe care şi mai puţini îl şi ascultau. Şi a renunţat şi la amintirile despre slujbele religioase ale căror semnificaţii mi-au scăpat întotdeauna.
Au trecut anii şi am revenit în curtea şcolii, ţinându-mi copilul de mână, ca să constat că nimic nu s-a schimbat. Deschiderea de an școlar presupune aceleaşi discursuri ţinute de directori, adesea alături de preot şi, acolo unde şcolile sunt „privilegiate”, şi de câte un reprezentant al administraţiei locale.
Pentru că e mai mare mândria să te lauzi, ca director de unitate şcolară, că a venit primarul sau prefectul sau inspectorul general să livreze eternele mesaje, reambalate de la an la an, despre ce importantă este educaţia şi cum România va evolua odată cu generaţiile frumoase care vin. Discursuri care pentru elevi nu înseamnă nimic şi slujbe religioase care vin cu o aşteptare mai lungă şi priviri mai dese către ceas, în larma vivace a plictiselii comune…
Accesați articolul integral pe
