Am stat ieri, după închiderea urnelor din Republica Moldova, cu telefonul în mână, dând refresh după refresh, de parcă viața mea depindea de scorul PAS. Și într-un fel chiar depinde. Pentru că victoria asta nu e doar a Maiei Sandu sau a moldovenilor. E și a noastră, a celor care încă mai cred că viitorul nostru e în continuare în Europa și nu în buzunarul găurit al lui Putin. Și uite că moldovenii au arătat ce înseamnă curajul adevărat. În timp ce la București încă ne bâlbâim când vine vorba de rețelele rusești și de cozile de topor care urlă pe la televiziuni, la Chișinău oamenii au pus ștampila direct pe fruntea lui Dodon și i-au spus stăpânului lui de la Kremlin: „Spasiva, dar nu vrem”.
Și mă ia cu o furie amestecată cu admirație. Cum se poate ca o țară atât de mică, cu buget firav și cu o populație obosită de tranziții nesfârșite, să fie mai puternică decât România? Cum e posibil ca Maia Sandu să spună răspicat: „Dușmanul e Rusia”, iar liderii noștri să se uite la pantofi când vine vorba de aceeași Rusie care ne împinge zilnic în crize fabricate?
În noaptea victoriei, când Dodon țipa ca un apucat că alegerile au fost furate, mi s-a părut un moment de comedie ieftină. Îl vedeam cu ochii minții cum se agită să transmită semnale la Moscova: „Uite, Vladimire, sufăr pentru tine! Îți sunt loial! Dă-mi rublele, că mi s-a terminat vodca!”. Dar moldovenii nu l-au mai ascultat. L-au ignorat ca pe un clovn trist care își joacă ultimul act.
Și aici vine partea care mă doare. Pentru că, în timp ce moldovenii au înțeles că nu mai ai voie să faci compromisuri cu imperiul răului, la noi, în România, încă îi ascultăm pe suveraniștii de carton care predică iubirea de patrie, dar visează la ordinul de la Moscova. Încă ne e frică să-i numim pe nume. Încă jucăm „pacifiști” în fața ursului rusesc, de parcă dacă ne facem mici și cuminți, ursul ne va lăsa în pace.
Ei bine, Maia Sandu și basarabenii au demonstrat contrariul. Că nu te salvează tăcerea și nici frica. Te salvează votul. Te salvează curajul de a pune ștampila acolo unde doare. Și doare la Moscova, unde Putin s-a trezit după această noapte cu un cucui imens, făcut de o ștampilă moldovenească.
Știu, mulți vor spune că exagerez. Dar pentru mine, ziua de ieri a fost o sărbătoare a lucidității. Am văzut oameni care nu s-au lăsat cumpărați cu promisiuni ieftine și cu propaganda ordinară plătită din ruble. Am văzut cum serviciile dintr-o țară mică au reușit să țină piept unei operațiuni masive de manipulare. Și m-a apucat rușinea. Rușinea că România, cu toți banii și cu toată dimensiunea ei, abia se mișcă atunci când e vorba să se apere de aceleași atacuri.
Aș vrea să îi văd pe ai noștri politicieni mergând la Chișinău nu pentru fotografii, nu pentru discursuri goale, ci pentru lecții. Lecții despre cum să spui adevărul fără ocolișuri. Lecții despre cum să organizezi alegeri curate. Lecții despre cum să ții piept unui imperiu cu resurse limitate, dar cu coloana vertebrală intactă.
Și da, recunosc, mă uit la Maia Sandu cu o doză de admirație sinceră. Nu pentru că ar fi perfectă, nu pentru că ar fi vreun super-erou, ci pentru că are ceva ce lipsește cronic clasei politice românești: curajul de a nu se face mică în fața Rusiei. Curajul de a spune lucrurilor pe nume. Curajul de a merge la vot și de a cere oamenilor să i se alăture.
Mă uit în jur și văd cum “suveraniștii” noștri de duminică, alimentați de același Kremlin, aceste persoane schimonosite de ură o urăsc pe Maia Sandu poate mai tare chiar decât pe Zelenski. Și e logic. Pentru că ea le arată că se poate. Că poți să reziști, că poți să câștigi, că poți să spui „nu”. Și nimic nu e mai periculos pentru oamenii ăștia decât exemplul personal.
Ziua de ieri m-a făcut să cred, pentru prima oară după mult timp, că mai avem o șansă. Dar m-a și înfuriat teribil. Pentru că e rușinos ca noi, românii de pe malul drept al Prutului, să fim mai lași decât frații noștri de dincolo. Moldova ne-a arătat oglinda. Și ce se vede în ea nu e deloc măgulitor pentru România.
