Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.
Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să înțelegem. Ce s-a ales de speranțele de după Colectiv? Cum s-a manifestat puterea politică dincolo de zidurile groase ale Palatului Cotroceni? Am greșit sau nu punând mari așteptări pe umerii unui președinte? Ce-a mai rămas din independența Justiției pentru care s-a ieșit în stradă și pe care Klaus Iohannis a folosit-o ca trambulină electorală? La ce dimensiuni a ajuns pe tăcute puterea serviciilor de informații în România?
Suntem la capătul a zece ani în care ne-au lipsit, ca societate, viziunea, direcția și mai ales explicațiile. De aceea, am considerat, ca jurnaliști, că avem noi înșine datoria de a recompune, din mărturii relevante, ce a însemnat acest ultim deceniu al istoriei noastre recente.
Deceniul Iohannis e unul în care Justiția, transparența și democrația au avut de pierdut în România. Dincolo de a fi însă zece ani de jocuri de putere și de aranjamente politice, sunt în primul rând tot atâția ani din viețile noastre. Zece ani pe care îi putem considera câștigați doar dacă îi înțelegem.
––
Un documentar de Anca Simina
Editori: Cristian Delcea, Mihai Voinea
Imagine: David Muntean
Montaj: Ionuț Duinea, David Muntean
Grafică: Teodora Preda
Foto copertă: Mediafax/Codrin Prisecaru
