Am văzut, din nou, presa românească făcând ceea ce știe cel mai bine: să sperie oamenii. De data asta, subiectul e un paragraf dintr-un document tehnic al Comisiei Europene, dar transformat într-o poveste demnă de un film prost. Titlurile urlă că „Uniunea Europeană vrea să lase copiii să-și schimbe sexul”. Când le citești, ai impresia că Bruxelles-ul a declarat război familiei tradiționale.
Am deschis documentul. Nimic din ce scria prin ziare nu era acolo. Nicio frază despre copii, părinți, școli sau educație. Totul era despre proceduri administrative, recunoaștere legală și respect față de demnitate. Cuvinte reci, tehnice, dar logice. Nimic de senzație.
Și atunci m-am întrebat, ca un om normal care citește până la capăt: cum ajungi de la o strategie despre drepturi la o isterie despre copii confuzi? Răspunsul e simplu — printr-un mecanism media care trăiește din panică. Prin jurnaliști care n-au citit sursa, dar au găsit un titlu care rupe.
Presa românească are o plăcere bolnavă să transforme orice inițiativă europeană într-o amenințare. Tot ce vine de la Bruxelles e ori dictat, ori conspirație, ori atentat la „valorile noastre”. Rareori e tratat ca ceea ce e — un text tehnic. E mai ușor să aprinzi frica decât să explici.
Iar frica vinde. Clickurile vin repede, furia se rostogolește în comentarii, lumea dă share și insultă. Toată lumea câștigă, mai puțin adevărul.
Ce spune de fapt Comisia Europeană
Am citit paragraful din documentul Comisiei Europene care a stârnit toată isteria. Scrie așa:
Requirements for legal gender recognition vary significantly across Member States. While a number of Member States have adopted self-determination models, others impose medical procedures, which the European Court of Human Rights has found may infringe human rights. The Commission will facilitate exchanges of best practices among Member States to support the development of legal gender recognition procedures based on self-determination that are free from age restrictions.
— adică, în traducere liberă, „Regulile pentru recunoașterea legală a genului diferă mult de la o țară la alta.”
De aici pornește totul.
În unele țări, oamenii care vor să-și schimbe genul în acte trebuie să aducă rapoarte medicale, să facă operații sau să primească un diagnostic de „disforie de gen”. Cu alte cuvinte, statul îi obligă să dovedească, prin doctori sau comisii, că „merită” să fie recunoscuți legal așa cum se simt. În alte țări, lucrurile sunt mai simple: omul declară ce simte, completează actele, și statul îi respectă decizia.
Comisia Europeană spune exact atât: că ar fi bine ca toate țările din Uniune să adopte o variantă mai simplă, bazată pe autodeterminare — adică pe declarația persoanei, nu pe aprobarea unui medic sau a unui psihiatru. Asta înseamnă „recunoaștere legală bazată pe autodeterminare”. Nu e o nebunie progresistă, nu e „ideologie de gen”, e doar o formă de respect față de libertatea individuală.
Comisia nu impune o lege. Nu are nici dreptul să o facă. Ea doar spune că va ajuta țările să facă schimb de bune practici — adică să vadă cum funcționează acolo unde lucrurile merg mai bine și să se inspire. E o recomandare, nu o obligație. Nicio țară nu e forțată să adopte ceva.
Ce nu spune documentul — și aici e ironia, pentru că exact asta sperie lumea — e că minorii ar putea decide singuri. Nu scrie nicăieri că un copil de cinci ani poate merge mâine la primărie să-și schimbe sexul în buletin. Nu scrie nici că părinții ar fi obligați în vreun fel să accepte o asemenea decizie.
Un copil poate spune că „se simte fată, nu băiat” și, la drept vorbind, deja poate face asta la nivel declarativ. Copiii se joacă, se exprimă, se caută — dar asta nu înseamnă că statul le schimbă actele sau că părinții pierd controlul. Fără acordul părinților nu se schimbă nimic. E doar o expresie a felului în care se simte copilul in acel moment, nu un act legal.
Fiecare țară își păstrează propriile reguli. Unele pot permite schimbarea actelor pentru minori, dar doar cu acordul părinților și cu o evaluare psihologică. Altele pot păstra o limită de vârstă clară. Comisia nu uniformizează nimic, doar propune o direcție mai umană, mai puțin birocratică.
Așadar, documentul nu vorbește despre copii, ci despre adulți. Nu vorbește despre educație, ci despre acte. Nu spune „să schimbăm genul copiilor”, ci spune „să nu mai forțăm oamenii să treacă prin umilințe medicale ca să-și schimbe actele”. Totul e despre respect, nu despre frică.
Cum presa a făcut dintr-un paragraf o poveste horror
Presa românească are un talent special de a transforma orice document european într-un subiect de panică. E suficient un rând vag, un termen tehnic sau o expresie ambiguă pentru ca titlurile să explodeze. Nu se mai citește sursa, nu se mai caută contextul, se sare direct la senzațional. Pentru că un titlu care sperie va fi mereu mai profitabil decât un text care explică.
Un exemplu perfect este articolul publicat de G4Media, cu titlul „Copiii ar putea să-și aleagă genul indiferent de vârstă, conform noii strategii recomandate de Comisia Europeană privind egalitatea LGBTQ+”. La prima vedere, pare o știre importantă. În realitate, e doar o traducere după The Telegraph, un ziar britanic conservator cunoscut pentru exagerări și interpretări alarmiste. Autorul n-a citit documentul Comisiei Europene. A citit doar articolul englezesc și l-a reprodus. Fără verificare, fără întrebări, fără context.
G4Media era, până nu demult, un site care reușea să se țină departe de tabloid. Un loc unde găseai texte bine scrise, cu argumente, cu verificări, fără spectacol. De când însă a fost preluat de Radu Budeanu, omul care a făcut din cancan un model de business, direcția se schimbă vizibil.
Articolul despre „copiii care își aleg genul” e un exemplu clar al acestei transformări. În loc să ofere o analiză lucidă, site-ul preferă un titlu de panică. În loc de verificare, copie. În loc de explicație, frică. Iar când o publicație care odată păstra un standard cade în această capcană, nu mai poți da vina pe neatenție. E o alegere.
Cel care a scris articolul românesc n-a citit strategia europeană, a citit doar articolul din The Telegraph. A preluat ideea, a tradus prost câteva fraze și le-a servit ca pe o revelație. Nu s-a oprit nicio clipă să verifice dacă ceea ce scria ziarul britanic era real sau doar o interpretare convenabilă pentru publicul conservator. N-a fost interesat de textul original, de surse, de context. Tot ce l-a interesat a fost senzația. Pentru că, la noi, jurnalismul s-a redus la ecou: un site preia de la altul, fiecare mai înfierbântat decât precedentul, până când minciuna devine informație.
Nu mă miră că mulți oameni au crezut știrea. G4Media are încă reputația unei surse serioase, iar când un site cu acest capital de încredere publică un titlu fals, efectul e dublu. Oamenii nu mai știu ce să creadă. Iar presa, în loc să lumineze, toarnă gaz pe foc.
Ce se ascunde în spatele isteriei
În fond, manipularea asta e convenabilă. E ușor să dai vina pe Bruxelles. E o entitate abstractă, departe, fără chip. O poți transforma în orice sperietoare vrei. Pentru politicieni, e util. Pentru redacțiile slabe, e profitabil.
Problema e că acest tip de minciună distruge treptat încrederea publicului în orice. Azi e „sexul copiilor”, mâine va fi „UE ne ia casele”. Publicul e obosit, dar prinde ușor frica. Când o citești repetat, o crezi.
În loc să explicăm ce înseamnă autodeterminarea legală — un act administrativ, nu o revoluție morală — preferăm să rostogolim scenarii apocaliptice. De aici vin reacțiile isterice din online: oameni sinceri, dar prost informați, care cred că trebuie „să-și apere copiii de Bruxelles”.
Între timp, discuția reală — despre respectul față de demnitate și eliminarea abuzurilor medicale — dispare complet. Nimeni nu mai vorbește despre oameni reali, ci doar despre spaime fabricate.
Și când spaima devine politică de conținut, nimic nu mai e jurnalism. E doar manipulare mascată sub pretextul informării.
Am citit acel document de la cap la coadă. E plictisitor, da, dar nu e periculos. Spune că fiecare om ar trebui tratat cu demnitate, că statele nu trebuie să impună condiții degradante și că deciziile administrative trebuie să respecte drepturile fundamentale. Asta e tot.
Însă presa a reușit să transforme o strategie despre drepturile persoanelor trans într-o poveste despre distrugerea familiei. Iar oamenii au crezut-o. Pentru că presa are credibilitate — sau, mai bine zis, avea. Acum trăiește din panică.
Poate că adevărul nu mai are farmec pentru redacțiile românești. E prea liniștit, prea lipsit de scandal. Dar când minți doar ca să aduni furie, ajungi să distrugi exact ce pretinzi că aperi: rațiunea.
