Căsătoria o știe toată lumea. Este forma clasică și legală prin care două persoane își oficializează relația în fața statului. În schimb, când vine vorba de parteneriat civil, apar tot felul de confuzii, suspiciuni sau chiar reacții de respingere din start. Mulți cred că ar fi același lucru cu o căsătorie, doar că i se spune altfel. Alții îl văd ca pe o amenințare la „valorile tradiționale”.
Adevărul e că cele două nu sunt același lucru și tocmai de aceea merită discutate separat. Căsătoria are reguli clare, drepturi bine stabilite și o lungă tradiție legală. Parteneriatul civil, acolo unde există, vine ca o alternativă pentru cei care nu vor sau nu pot să se căsătorească, dar care totuși vor să aibă o protecție legală minimă.
Scopul acestui articol nu este să convingă pe cineva că o formă e mai „bună” decât cealaltă. Nu e vorba despre ideologie, ci despre înțelegerea diferențelor concrete dintre două opțiuni legale, așa cum sunt ele reglementate – sau nu – în România și în alte țări.
Ce înseamnă căsătoria din perspectivă legală și socială
Căsătoria, așa cum e definită în Codul civil din România, este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în fața ofițerului de stare civilă. Asta înseamnă că pentru a fi recunoscută de stat, căsătoria trebuie să respecte anumite condiții legale – de exemplu, vârsta minimă, consimțământul ambilor parteneri și lipsa altor căsătorii în vigoare.
Din punct de vedere juridic, căsătoria vine la pachet cu o serie de drepturi și obligații. Soții au drepturi egale asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei (dacă nu aleg alt regim matrimonial), pot moșteni automat unul de la celălalt, pot lua decizii medicale în situații critice și beneficiază de diverse drepturi fiscale și sociale – cum ar fi pensia de urmaș sau asigurarea medicală comună. Totodată, căsătoria stabilește cadrul legal pentru creșterea și educarea copiilor.
Pe lângă partea legală, căsătoria are și o încărcătură simbolică și culturală puternică. Pentru mulți, ea reprezintă un angajament pe viață, o formă de stabilitate și recunoaștere socială. E asociată cu tradiții, ceremonii și ideea de familie „oficială”. De aceea, are un loc aparte în societate, chiar și atunci când viața reală arată că nu toate căsătoriile urmează același tipar.
Cu toate acestea, tocmai pentru că are o formă atât de clară și reglementată, căsătoria nu este o opțiune potrivită pentru toți. Iar aici apare nevoia de alternative legale, cum ar fi parteneriatul civil – despre care urmează să vorbim în continuare.
Ce este parteneriatul civil și cum funcționează
Parteneriatul civil este o formă legală alternativă la căsătorie, concepută pentru a permite recunoașterea oficială a unei relații de cuplu, fără a folosi simbolurile, statutul și condițiile impuse de căsătoria tradițională. În esență, este un contract juridic prin care două persoane adulte, care trăiesc împreună, pot obține o serie de drepturi și obligații legale în raport cu statul și între ele.
Această formă de uniune a fost creată în multe țări tocmai ca răspuns la o realitate ignorată prea mult timp: faptul că există cupluri care nu se pot căsători – în special cupluri de același sex – dar care trăiesc o viață comună, împart responsabilități, bunuri, cheltuieli, îngrijiri, uneori chiar copii. Statul, lăsând aceste cupluri complet în afara cadrului legal, le expune la vulnerabilități grave. De exemplu, în lipsa unei reglementări, un partener nu are drept de vizită în spital în cazul unei urgențe medicale, nu are dreptul la moștenire, nu poate lua decizii în locul celuilalt, iar bunurile comune pot deveni subiect de conflicte în lipsa unei prevederi clare.
Parteneriatul civil vine ca o soluție practică și rațională. Spre deosebire de căsătorie, nu are asociate elemente religioase sau tradiționale. Nu presupune schimbarea definiției căsătoriei și nu afectează în niciun fel instituția aceasta așa cum este ea înțeleasă de religie. Tocmai aici apare unul dintre cele mai puternice argumente pentru reglementarea sa: dacă unele persoane invocă „apărarea căsătoriei între bărbat și femeie” ca motiv pentru a respinge cuplurile de același sex, parteneriatul civil oferă o cale de mijloc. Nu atinge căsătoria religioasă, nu schimbă simbolurile ei, dar permite existența unui cadru juridic funcțional pentru alți cetățeni care nu se încadrează în acea formulă.
Această distincție este esențială. Căsătoria, în forma sa religioasă sau simbolică, poate rămâne neschimbată. Dar statul are obligația să administreze relațiile între cetățeni pe baze legale, nu pe baze dogmatice. Iar parteneriatul civil exact asta face: asigură o protecție legală minimă fără să se atingă de ceea ce unii consideră „sacru”.
În plus, parteneriatul civil este și o soluție pentru cuplurile heterosexuale care, din motive personale sau de convingere, nu doresc să se căsătorească, dar vor să aibă un cadru legal clar pentru conviețuirea lor. Astfel, nu este o măsură dedicată exclusiv cuplurilor de același sex, ci o opțiune legală mai flexibilă, adaptată diversității de relații care există în realitate.
Parteneriatul civil nu este o formă „diluată” a căsătoriei, ci un instrument juridic separat, gândit pentru a oferi un răspuns practic acolo unde căsătoria nu este o opțiune. Nu schimbă definiții religioase, nu intră peste simbolurile tradiționale și nu obligă pe nimeni să renunțe la propriile convingeri. Este doar o alternativă legală care răspunde unei realități evidente: oamenii trăiesc împreună, își construiesc vieți comune, iar statul trebuie să aibă o formă clară prin care să recunoască și să protejeze acest lucru.
Diferențe concrete între căsătorie și parteneriatul civil
Deși ambele forme pot presupune o relație de lungă durată între două persoane, căsătoria și parteneriatul civil funcționează pe baze juridice și sociale diferite. Căsătoria este o instituție reglementată în detaliu de Codul civil, cu efecte clare și bine definite, în timp ce parteneriatul civil, acolo unde există, oferă o protecție legală parțială, limitată la anumite drepturi.
Una dintre cele mai importante diferențe se referă la dreptul la moștenire. În cazul căsătoriei, soțul supraviețuitor este moștenitor legal, fără să fie nevoie de testament. Într-un parteneriat civil, acest drept depinde de legislația fiecărei țări, iar în lipsa unui testament, de multe ori partenerul nu are nicio protecție legală. Asta înseamnă că, în caz de deces, rudele biologice pot moșteni totul, iar partenerul de viață să rămână fără niciun drept.
Tot la nivel personal, apare diferența legată de deciziile medicale. Soții pot lua decizii în numele celuilalt în situații de urgență, au acces la informații medicale și pot reprezenta interesele partenerului în fața instituțiilor. În parteneriatul civil, aceste drepturi trebuie prevăzute explicit sau pot fi limitate de lipsa unui cadru legal complet, mai ales în țările unde nu există o reglementare clară.
În ceea ce privește bunurile comune, în căsătorie se aplică regimul matrimonial ales (cel mai frecvent, cel al comunității legale), ceea ce înseamnă că toate bunurile dobândite în timpul căsniciei sunt deținute împreună. Într-un parteneriat civil, reglementarea asupra bunurilor poate fi diferită, mai flexibilă sau, dimpotrivă, mai restrictivă, iar uneori e nevoie de contracte separate pentru a stabili cum sunt împărțite.
O altă diferență majoră apare la nivelul beneficiilor sociale și fiscale. Soții pot beneficia de deduceri de impozit, pensie de urmaș, asigurare de sănătate comună și alte facilități oferite de stat. Aceste avantaje nu sunt automat valabile în cazul unui parteneriat civil, mai ales în țările în care acest tip de uniune nu este reglementat sau are un statut intermediar. Acolo unde ele există, trebuie prevăzute explicit prin lege.
Căsătoria beneficiază de recunoaștere legală internațională în mod aproape automat, datorită convențiilor bilaterale și a legislației europene. În schimb, parteneriatele civile pot fi recunoscute sau nu, în funcție de țara în care te afli. Asta creează probleme pentru cuplurile care se mută sau călătoresc, pentru că o relație legală într-un stat poate să nu însemne nimic în altul.
Dincolo de aspectele juridice, există și o dimensiune simbolică și socială importantă. Căsătoria este percepută, în mod tradițional, ca un angajament „oficial”, însoțit de ceremonii, de recunoaștere publică și de o anumită legitimitate în ochii societății. Parteneriatul civil, chiar dacă oferă unele drepturi, nu are aceeași greutate simbolică. Pentru unii e un avantaj – o formă mai discretă, mai puțin încărcată de așteptări sociale – iar pentru alții poate părea insuficient, tocmai pentru că nu are aceeași validare publică.
Aceste diferențe nu țin doar de litera legii, ci și de modul în care fiecare formă este percepută și acceptată în societate.
Cum tratează alte țări parteneriatul civil
Mai multe țări europene au introdus parteneriatul civil ca o formă legală separată de căsătorie, tocmai pentru a răspunde nevoilor unor categorii de cetățeni care nu se regăsesc în modelul clasic de familie. Aceste reglementări oferă o protecție juridică reală fără a modifica sau înlocui instituția căsătoriei.
Franța este unul dintre cele mai cunoscute exemple prin sistemul PACS (Pacte civil de solidarité), introdus în 1999. A fost inițial gândit pentru cuplurile de același sex, dar a devenit rapid popular și printre cuplurile heterosexuale. Prin PACS, partenerii pot beneficia de deduceri fiscale comune, drepturi de rezidență pentru străini, asigurări sociale și anumite drepturi patrimoniale. Deși nu oferă aceleași garanții ca o căsătorie – cum ar fi moștenirea automată –, PACS este o formă legală recunoscută și utilizată pe scară largă.
Germania a introdus parteneriatul civil în 2001 pentru cuplurile de același sex, sub denumirea de „Lebenspartnerschaft”. Acesta oferea aproape toate drepturile unei căsătorii, cu excepția adopției comune. După legalizarea căsătoriei între persoane de același sex în 2017, acest tip de parteneriat a fost păstrat ca alternativă, iar cei care aveau deja o astfel de uniune puteau alege dacă doresc sau nu să o transforme în căsătorie. Astfel, Germania a separat clar cele două instituții și a oferit libertate de alegere.
Regatul Unit a reglementat „civil partnership” începând cu 2004, ca o formă legală pentru cuplurile de același sex. După legalizarea căsătoriei pentru toți, parteneriatul civil a fost extins și pentru cuplurile heterosexuale. În prezent, acest tip de uniune oferă aproape aceleași drepturi ca o căsătorie, inclusiv în ceea ce privește moștenirea, pensia de urmaș, deciziile medicale sau drepturile parentale. Cei care aleg această formă o fac adesea pentru că nu vor să intre într-o instituție cu conotații religioase sau tradiționale.
În toate aceste exemple, se poate observa un model clar de separare între cele două instituții: căsătoria este păstrată ca formă tradițională și, acolo unde e cazul, sacramentală; parteneriatul civil este forma juridică neutră, fără conotații religioase, dar cu efecte legale clare.
Impactul social al acestor reglementări a fost vizibil. S-au redus inechitățile dintre cetățeni, au fost recunoscute realități familiale deja existente și s-a diminuat presiunea asupra căsătoriei ca unică opțiune legală. În același timp, s-a demonstrat că existența parteneriatului civil nu afectează în niciun fel căsătoria tradițională. Ambele forme pot coexista, iar cetățenii pot alege liber ceea ce li se potrivește.
Aceste exemple arată că parteneriatul civil nu este o invenție ideologică, ci o soluție juridică aplicată cu succes în sisteme legale diverse.
Situația juridică actuală în România
În România, căsătoria este reglementată clar de Codul civil și este permisă doar între un bărbat și o femeie. Această definiție apare atât în lege, cât și în decizii ale Curții Constituționale, iar în 2018 a fost organizat chiar un referendum pentru modificarea Constituției în același sens. Deși referendumul nu a fost validat din cauza participării scăzute, legea civilă a rămas neschimbată și continuă să limiteze căsătoria doar la cuplurile heterosexuale.
În prezent, România nu are niciun cadru legal pentru parteneriatul civil, nici pentru cuplurile de același sex, nici pentru cele de sex opus care aleg să nu se căsătorească. Asta înseamnă că partenerii care trăiesc împreună fără să fie căsătoriți nu beneficiază de niciun drept specific în fața statului: nu pot lua decizii medicale unul pentru celălalt, nu au drept la moștenire legală fără testament, nu pot beneficia de pensie de urmaș, nu au acces comun la proprietăți sau asigurări și nu sunt recunoscuți în fața autorităților ca un cuplu.
Consecințele practice sunt serioase și afectează viața de zi cu zi a mii de oameni. Spre exemplu, în cazul unei spitalizări de urgență, partenerul nu este recunoscut ca aparținător legal și poate fi lăsat în afara oricărei decizii medicale. În cazul unui deces, rudele legale pot exclude complet partenerul supraviețuitor, mai ales dacă nu există un testament clar. În fața instituțiilor statului, aceste cupluri sunt, practic, inexistente.
De-a lungul anilor, au fost propuse mai multe proiecte legislative pentru introducerea parteneriatului civil. Unele vizau exclusiv cuplurile de același sex, altele prevedeau o formă deschisă și pentru heterosexuali. În toate cazurile, inițiativele au fost blocate în Parlament, fie prin amânări repetate, fie prin voturi de respingere. Opoziția a venit în general din partea grupurilor politice și religioase care susțin exclusiv modelul tradițional de familie, considerând că orice altă formă de reglementare „subminează” căsătoria.
Această lipsă de reglementare nu înseamnă că realitatea socială nu există. Cupluri de același sex sau parteneri care aleg să nu se căsătorească trăiesc împreună, își construiesc vieți, își iau credite, îngrijesc copii sau părinți și își asumă responsabilități reale. Faptul că statul român refuză să recunoască juridic aceste relații nu le face să dispară, ci le lasă complet nepregătite în fața unor situații de viață esențiale.
Dubla măsură a celor care invocă protejarea căsătoriei
Unul dintre cele mai des întâlnite argumente împotriva parteneriatului civil este că ar „submina căsătoria” sau ar „relativiza valorile familiei”. În realitate, opoziția față de această formă legală nu are legătură cu protejarea căsătoriei, ci cu blocarea accesului altor persoane la drepturi de bază, fără ca acest lucru să aducă vreun beneficiu real celor care aleg să se căsătorească.
Parteneriatul civil nu modifică definiția căsătoriei, nu impune schimbări în ritualul religios și nu afectează cu nimic statutul celor care aleg calea tradițională. Cei care vor să se căsătorească în continuare o pot face fără nicio restricție, fără ca existența unei alte forme legale de uniune să le influențeze în vreun fel alegerea. De fapt, prin recunoașterea parteneriatului civil, se creează o formă separată, juridică, fără implicare religioasă, care răspunde altor tipuri de nevoi.
Cu toate acestea, parteneriatul civil este frecvent respins prin invocarea unor valori morale. Se spune că instituirea unei astfel de forme ar „încuraja păcatul”, ar „oficializa destrămarea familiei” sau ar duce la „devalorizarea căsătoriei”. În spatele acestor formule, lipsește o legătură concretă între efectul real al unui parteneriat civil și presupusele amenințări invocate. Valorile morale nu sunt încălcate atunci când doi oameni își reglementează o relație de viață în mod legal. Ceea ce se întâmplă, de fapt, este că se refuză o minimă protecție juridică pe motive ideologice.
Mai mult decât atât, apar frecvent contradicții în pozițiile celor care susțin familia dar refuză orice formă de recunoaștere pentru cuplurile care nu intră în tiparul „bărbat + femeie căsătoriți cu acte”. Acești oameni declară că apără „valoarea familiei”, dar nu susțin dreptul la vizită medicală pentru un partener bolnav, nu vor să permită moștenirea între parteneri care au trăit împreună 20 de ani, nu acceptă dreptul la protecție pentru o mamă crescută într-o relație neoficială. În numele familiei, se refuză sprijinul pentru alte forme de familie.
În spatele acestor poziții se vede adesea o lipsă totală de empatie față de realitățile concrete. Vorbim despre oameni care se confruntă cu pierderi, accidente, spitale, facturi, îngrijirea copiilor sau moartea unui partener. Faptul că nu au o hârtie oficială îi lasă complet vulnerabili. Statul român, prin lipsa reglementării, le spune că nu contează.
Toate aceste lucruri arată că respingerea parteneriatului civil nu are la bază principii juridice, ci mai degrabă o dorință de control asupra modului în care ceilalți aleg să-și trăiască viața. Este o decizie politică și ideologică, nu una de drept. Iar atunci când legea este dictată de teamă, prejudecată sau intoleranță, cei care pierd nu sunt doar cei marginalizați – ci întreaga societate, care rămâne blocată într-un sistem legal care refuză să țină pasul cu realitatea.
