Viitorul guvern pare să creadă că poate construi stabilitate fiscală punând presiune tot mai mare pe cei care deja plătesc. Soluția lor preferată? Creșterea TVA-ului de la 19% la 21%. Pentru cineva care nu înțelege nimic din mecanismele economice ale unui stat, pare o idee rezonabilă. Mai adăugăm două procente, mai intră niște miliarde la buget, mai dăm un comunicat de presă optimist și gata: România e salvată.
Realitatea este însă alta. România nu are o problemă de nivel al taxelor. Are o problemă de colectare. De administrare. De organizare. De stat incapabil. Țara pierde anual peste 8 miliarde de euro doar din TVA necolectat. Și nu din vina cetățenilor care își plătesc taxele sau a firmelor care declară tot. Pierderile sunt cauzate de o administrație fiscală disfuncțională, de rețele de evaziune tolerate sau chiar protejate și de un ANAF care funcționează pe principii învechite și metode rudimentare.
Avem cel mai mare deficit de colectare a TVA din Uniunea Europeană, de 30,6%. Asta înseamnă că o treime din banii care ar trebui să ajungă la buget se evaporă ca o promisiune electorală după alegeri. Media europeană e de 6%. Chiar și Bulgaria – da, Bulgaria! – are doar 7,7%. Ce au ei și noi nu? O administrație fiscală care funcționează. Digitalizare. Reforma ANAF dusă la capăt. Dar, în 2019, Guvernul Dăncilă a spus „pas” unei finanțări de 70 de milioane de euro de la Banca Mondială care ar fi transformat ANAF-ul într-o instituție din secolul XXI. România a renunțat la bani și la reformă în același timp, într-o sinucidere fiscală asumată.
Între timp, țările din jurul nostru au înțeles că nu creșterea taxelor aduce venituri, ci colectarea lor eficientă. Polonia, Letonia, Ungaria și Slovacia au redus evaziunea drastic prin digitalizare, sisteme antifraudă și măsuri reale, nu foi de calcul și comunicate vagi.
La noi, digitalizarea ANAF rămâne un vis frumos, sabotat constant. Și nu doar din incompetență. Surse din mediul de afaceri spun clar: există presiuni puternice din partea rețelelor de evaziune fiscală care alimentează o economie subterană de miliarde. Orice pas spre reformă serioasă deranjează niște oameni greșiți. Și cum guvernele noastre au talentul de a nu deranja pe nimeni în afară de contribuabilul cinstit, sistemul rămâne praf.
Așa că se revine la soluția universală: mai mult TVA, adică și mai multă presiune pe cei care deja contribuie. Nimeni nu se gândește la o reformă instituțională adevărată. Nimeni nu spune: „Hai să reparăm țeava spartă înainte să turnăm apă în ea.” Nu. Logica este: „Hai să turnăm mai multă apă, poate țevile se rușinează și se repară singure.”
Ironia este că, în loc să recunoască această realitate simplă, politicienii se prefac că nu înțeleg. Sau chiar nu înțeleg. În loc să digitalizeze ANAF, să elimine punctele vulnerabile din sistem, să introducă sisteme automate de raportare fiscală, să conecteze casele de marcat și să creeze administrații regionale eficiente, guvernul anunță doar „posibilitatea” creșterii TVA, ca o formă de șantaj emoțional. Ne spun că „doar dacă nu se redresează economia” va avea loc această mărire. Serios? Cine mai crede în această ficțiune a redresării peste noapte?
Cei care iau aceste decizii nu sunt interesați să vadă unde se pierd miliardele. Nu sunt interesați să oprească scurgerile din sistem. Sunt interesați doar să arate că „fac ceva”, iar acel „ceva” este mereu o nouă taxă. Poți să creezi oricâte taxe vrei – dacă nu le colectezi, ele nu aduc nimic. Statul poate inventa taxe pe apă, pe oxigen sau pe lumină naturală – cât timp colectarea este un dezastru, nimic nu se schimbă.
Nu este un accident că evaziunea este atât de mare în România. Este rezultatul unei strategii constante de evitare a reformei. Pentru că o reformă reală ar însemna să deranjezi pe cine nu trebuie. Ar însemna să dai afară incompetenți din funcții publice, să înlocuiești clientela cu profesioniști, să elimini corupția instituționalizată și să construiești un aparat fiscal autonom și eficient. Dar pentru asta nu există voință politică.
În schimb, există un calcul rece: e mai simplu să pui 2% în plus la TVA și să spui că ai rezolvat problema. Chiar dacă, de fapt, doar o agravezi. Pentru că, în lipsa colectării eficiente, orice creștere de taxe înseamnă un cost suplimentar suportat exclusiv de cei care deja suportă totul.
Aceasta nu este o politică fiscală. Este un simulacru de guvernare. O încercare disperată de a masca eșecul prin soluții facile și toxice. O dovadă în plus că în România nu avem un guvern preocupat de reforme, ci un aparat politic care încearcă să conserve un sistem disfuncțional în care statul e slab cu puternicii și puternic cu cei slabi.
Dacă acest pachet fiscal va fi adoptat, nota de plată va fi achitată tot de contribuabilii corecți. Cei care ar avea dreptul să ceară eficiență, transparență, profesionalism. Dar statul nu le oferă nimic în schimb. Doar prețuri mai mari și speranțe false.
